Întro dupăamiază de duminică, la hotel, am auzit un bărbat, cam de vîrsta mea, care vorbea cu proprietarul în norvegiană, dar cu copiii lui în engleza din zona Londrei. Îl chema Ian Tonkin. Era un englez care se însurase cu o fată din Hammerfest şi acum preda engleza la liceul din localitate. El şi soţia lui, Peggy, mau invitat la ei la cină, miau dat să mănînc pe săturate carne de ren (delicioasă) şi fructe de mur pitic (ciudate, dar la fel de delicioase) şi au fost amabilitatea întruchipată, compătimindumă foarte tare pentru ghinionul meu cu aurora boreală.
— Trebuia so vezi chiar înainte de Crăciun – o, a fost splendid! spuneau.
Peggy mia povestit o întîmplare tristă. În 1944, nemţii aflaţi în retragere, în încercarea de a lăsa Armata Roşie fără adăpost, au incendiat oraşul. Localnicii au fost evacuaţi pe mare, fiind cantonaţi pe la străini pînă la sfîrşitul războiului. În timp ce flotila de evacuare ieşea din port, vedeau cum flăcările le înghit casele. Tatăl lui Peggy a scos cheile casei din buzunar, lea aruncat în mare şi a spus oftînd: „No să mai avem nevoie de astea”. După război, oamenii sau întors la Hammerfest, dar capela era singura clădire care mai rămăsese în picioare. Au reconstruit oraşul aproape cu mîinile goale, casă cu casă. Poate că nu era cine ştie ce şi, în plus, era la mama naibii, dar era căminul lor şi ei îl iubeau; nu cred că mai există vreun grup de oameni pe care săl fi admirat atît de mult…
Sa întîmplat în a şaisprezecea zi de cînd mă aflam în Hammerfest.
Mă întorceam de pe promontoriu după plimbarea mea de dimineaţă cînd, întrun petic senin de cer, deasupra oraşului, a apărut un nor străveziu, multicolor – nuanţe de roz, verde, albastru şi liliachiu. Pîlpîia şi părea să se învolbureze. Încetul cu încetul, sa întins pe tot cerul. Părea cumva uleios, asemenea curcubeielor pe care le vezi uneori întro baltă de benzină. Ma lăsat cu gura căscată.
Din ce citisem, ştiam că aurora boreală se produce la o înălţime foarte mare în atmosferă, pe la 300 de kilometri altitudine, dar spectacolul ăsta părea suspendat chiar deasupra oraşului. Aurora boreală e de două feluri – cortinele pîlpîitoare, ca nişte voaluri, pe care lea văzut toată lumea în fotografii, şi norii de gaz, mai rari, la care mă uitam eu în momentul acela. Norii ăştia sînt mereu altfel. Uneori se alungesc, ca nişte fantome, pe toată bolta cerească, precum fumul întrun tunel aerodinamic, mişcînduse cu o viteză foarte mare, alteori atîrnă ca nişte perdele luminoase sau ca nişte suliţe strălucitoare de lumină, iar foarte rar – poate o dată sau de două ori întro viaţă de om – se adună din toate cele patru zări şi plutesc împreună chiar deasupra capului tău, întro spectaculoasă explozie mută de lumină şi culoare.
În întunecimea fără fund a peisajului, atunci cînd te afli la 150 de kilometri de cea mai apropiată lumină artificială, aurora boreală poate crea cele mai ciudate şi mai tulburătoare iluzii optice. Poate părea că ţîşneşte din cer şi zboară spre tine cu o viteză uluitoare, de parcă ar încerca să te ucidă. Poate fi înfricoşător. Şi astăzi mulţi laponi sînt ferm convinşi că aurora vine şi te ia dacă îi arăţi o batistă albă sau o foaie albă de hîrtie.
Spectacolul din dimineaţa aceea era unul relativ modest şi na durat decît vreo cîteva minute, dar a fost cel mai frumos lucru pe carel văzusem vreodată şi mă mulţumeam cu atît în lipsă de altceva.
Bill Bryson, “ Călătorii prin Europa”,
Traducere de Ioana Aneci,
Polirom, 2015
Seara am avut parte de o adevărată desfătare – un spectacol de lumini care a durat ore întregi. Aurora era de o singură culoare, verdele acela fosforescent şi straniu, ca pe ecranele radarelor, însă dansa frenetic. Vîrtejuri înguste de lumină măturau bolta imensă a cerului, apoi rămîneau agăţate ca nişte dîre vaporoase. Uneori fulgerau cerul ca nişte stele căzătoare şi alteori se răsuceau languros, ducîndumă cu gîndul la felul cum se ridica, leneş, fumul din pipa tatei în timp ce acesta citea. Uneori aurora licărea mai intens către apus, apoi dispărea întro clipă şi apărea după un moment în spatele meu, de parcă se juca cu mine. Mă tot întorceam şi mă răsuceam ca so văd. Nici nuţi trece prin cap cît de imens e cerul pînă cînd nu încerci săl cuprinzi pe tot cu privirea. Cea mai ciudată era liniştea. O asemenea activitate părea să impună măcar cîte un tunet îndepărtat sau nişte pîrîituri ca acelea provocate de electricitatea statică, dar nu se auzea nimic. Toată această energie uriaşă se consuma fără nici un sunet.
Era un ger crîncen – eram încălţat cu trei perechi de şosete, dar tot îmi înţepeniseră degetele de la picioare în ghete şi am început sămi fac griji cor sămi degere –, însă tot nu mă dădeam dus: am stat şi am căscat gura vreo două ore.
În ziua următoare am mers la biroul de turism săi povestesc lui Hans, directorul, cu care mă împrietenisem, şi sămi fac o rezervare pentru autobuzul din săptămîna următoare. Nu aveam de ce să mai stau. Hans, aparent surprins, mia zis:
— Nu ştiai? Săptămîna viitoare nu e nici un autobuz. Se duce la Alta pentru revizia anuală.
Parcă mia dat cu ceva în cap. Încă două săptămîni în Hammerfest. Ce naiba aveam să mai fac încă două săptămîni?
— Dar ai noroc, a adăugat Hans. Poţi să pleci astăzi.
Numi venea sămi cred urechilor.
— Poftim?
— Autobuzul ar fi trebuit să ajungă ieri, dar a întîrziat din cauză că era zăpadă mare pe la Kautokeino. A ajuns abia azidimineaţă. Nu lai văzut afară? Se întoarce astăzi.
— Azi? Pe bune? La ce oră?
Sa uitat la ceas întro doară, ca unul care trăieşte de mulţi ani la dracun praznic şi tot acolo o să rămînă încă mulţi ani.
— A, păi, cam în zece minute, aş zice eu.
Zece minute! Rareori mi sa întîmplat să mă mişc mai rapid…