”inima mea e o mică valiză gata de plecare”

Volumul de povestiri Femeia-valiză, semnat de pictorița Alina Gherasim, cu o prefață de Aurora Liiceanu, a ajuns în cutia mea poștală, pe la prânz, în 27 martie 2017. Tatăl autoarei, pictorul Marin Gherasim, aflu, cu stupoare, a murit în aceeași zi. Stranie alăturare de sensuri existențiale. Citesc și n-am cum să nu mă gândesc la moarte. Caut, în fiecare povestire, ecoul ei, reflectat în vitralii, ca-ntr-o biserică.

Povestirile par scrise dintr-un suflu, ca atunci când penelul alunecă perfect pe pânză și nu mai poate fi, sub niciun chip, refăcută urma pe care a lăsat-o. Un fel de realism magic circulă prin frazele care nasc, în chip natural, povestirile acestei scriitoare. Descopăr cu uimire reflexele vieților de aproape, pictate și șterse, literă cu literă.

O lume cât se poate de firească își etalează dimensiunile, unghiurile, fără pretențioase, abundente, inserții culturale, o lume a obiectelor care prind viață. Aceste obiecte întrețin comunicarea, povestea. În jurul lor, prin forța prezenței, își fac straniu cuib iubirile, relațiile deficitare dintre un el și o ea, mai mult destrămate, asimetrice, ca firul dus al macrameului bunicii. Valiza din piele de crocodil devine o interfață a unei astfel de relații. Indiciu al călătoriei, al decriptării prezentului prin trecut, de asemenea. În Plec, am niște bani de luat, se revine la valiza ca obiect al călătoriei și al decalatelor iubiri. ”Lola Zaza și-a instalat imensul bagaj. O suită impresionantă de valize de toate dimensiunile. Viața ei. Cum și inima mea e o mică valiză gata de plecare, cumva m-am bucurat.” (p. 143) Ne confruntăm cu literatura obiectelor. Imperiul lor cuprinde: valiza vie, care leagă amintirile între ele, fotoliul care păstrează intactă urma bunicului, pianul, masa principală, victoriană, din sufragerie, vie, și ea. Sau patul cu vedere la cimitir, din povestirea După paravan, vă rog!.

Peste tot, sentimentul acut al neîmplinirii, al ireversibilei despărțiri. Povestea de cuplu, avariată grav, încearcă să-și refacă, din mers, contururile. Personajele Alinei Gherasim călătoresc mult, chiar și atunci când sunt legate de-un loc. Le întâlnim în avion, tren, vapor, mașină, chiar în unele mijloace de transport inventate. Călătorii pământene, călătorii intergalactice. Masa sub care se joacă o fetiță, inițiindu-se în tainele iubirii, devine tot un mijloc de transport, inedit.

femeia valiza

Povestirile sale au, ca orice text de dimensiuni rezonabile, meritul de a-i oferi cititorului un timp al său, extrem de prețios, în care să se întoarcă fidel, detașat, de câte ori are chef, la câte-un pasaj, la câte-o imagine, la câte-un cuvânt. Au potențial pentru a fi transformate cu ușurință în proze scurte, percutante, centrifugate prin raportare la o imagine-pilot. Proza scurtă este la modă azi, suport, printre altele, al unor cursuri de scriere creativă. Iocan este o foarte bună revistă românească de proză scurtă. Au apărut, până acum, la Editura Vellant, trei numere. Anul trecut, la Bistrița, s-a organizat un ”Festival de literatură și lectură”, având ca temă centrală tot proza scurtă. Se poate vorbi, din acest punct de vedere, de o resuscitare a interesului pentru o specie literară mai puțin privilegiată, în comparație cu romanul.

Fotoliul, o povestire-colaj, asamblează file de jurnal sau, cel puțin, așa lasă autoarea să se înțeleagă. Filele sunt introduse, în alternanță, prin notări de tipul, din jurnalul meu; din jurnalul lui Catherine; din jurnalul mamei. De fapt, textele ar putea fi citite mai cu seamă în această manieră, ca niște pagini de literatură diaristică, fiindcă nu-s înscrise în scheme rigide, inflexibile, de funcționare. Par, mai degrabă, notițe dintr-un caiet ținut în sertarul cel mai de preț, alături de batiste parfumate, fotografii vechi, ochelari cu rame groase și alte nimicuri din care e confecționată viața. Un caiet în care se și pictează, uneori, în culori țipătoare sau doar pastelate. Aurora Liiceanu a surprins foarte bine acest aspect al ambivalenței în proza Alinei Gherasim: ”Ce mă încurcă cel mai mult este faptul că o percep pe Alina Gherasim ca mergând pe două șine, pe de o parte ea fiind în lumea cuvintelor și, pe de altă parte, fiind în lumea imaginilor și senzațiilor. Acest lucru creează o dificultate născută din intersecția acestor lumi și din impresia lăsată de apropierea realității de vis sau reverie sau invers.” (p. 7)

Cafenea cu ieșire la mare e o proză monologată, reflexivă, detaliile conduc narația, atâta câtă există. Personajele trăiesc în natură, le place apa, marea, au nevoie acută de aer, de a respira adânc, ca și când, la tot pasul, s-ar sufoca. Senzația că cineva scrie pentru a nu se asfixia. Cumva fugărit, cumva țintuind în fotoliu, un cititor obosit, care, brusc, are o revelație. Fotoliul poate fi plasat și-ntr-o poieniță, nu neapărat în fața televizorului. Scenele permit permutările neconvenționale. ”Zmeiele înălțate sunt atât de multe încât pescărușii le ocolesc cu greu. Lucrurile par să fie legate între ele cu fire subțiri: zmeiele de copiii care se joacă, câinele acela simpatic în lesă roșie de stăpâna lui care își ascunde uimirea sub borurile unei pălării mari prinse bine sub bărbie cu o panglică, bona aia irlandeză de bara unui cărucior din care un copil își întinde nerăbdător mâinile spre zmeie.” (p. 46)

Cercul desenat apăsat, pe zidul unei mănăstiri, de Marta, bucătăreasa, e un alt element textual prin care scriitoarea scoate, din chingile cotidianului, povestea. Mănăstirea de la 1364 transformată în pușcărie. Emil, prizonier în închisoarea construită în locul mănăstirii, se îndrăgostește iremediabil de femeia pe care o zărește arareori, fulgurant, în timpul plimbării, în curte. Iubirea lor e platonică, țesută-n mesaje scurte, telegrafice, trimise la răstimpuri. E cercul acela magic, desenat, odinioară, de Marta. Aburul acela febril, de incantație, de subtilă trăire, nici măcar atingere, a celuilalt, doar simțire. Ideea de cerc, de învăluire, de fină captare a destinului. Când am spus realism magic, m-am referit și la acea aură de poeticitate care străbate textul, până-n galaxiile sale ultime, acolo unde sunetul, culoarea, mirosul se transformă-ntr-altceva, imponderabil, ireal, infinit. Se poate vorbi despre simplitatea cu care autoarea construiește, nestingherită de convenții și utopii, textele. Nu se-mpiedică în nodurile niciunei instalații rebele, de ultimă generație. E atât de suplă frazarea și atât de dinamic sensul, încât îți vine să iei cartea cu tine, peste tot, s-o deschizi la întâmplare, să nu-ți pese că o virgulă sare din logica unei sintaxe comune.

Sub masă aduce în prim-plan figura unei fetițe care trăiește chiar acolo, sub o masă. Povestea ei de iubire se consumă în același spațiu atipic, în secret, foarte departe de lumea iscoditoare, adultă: ”Trăim ca într-un iglu.” (p. 58) Unde, oare, se conservă mai bine totul, unde-i intimitatea reală? Stilul, prin prospețime și abandonarea capcanelor semantice, de orice fel, se aseamănă cu cel descoperit în scrierile autorului Eric-Emmanuel Schmitt. Există o puritate a notării, un ceva care nu poate fi mimat. Există, pur și simplu. Povestea se scrie instinctual.

În Pianistul, asistăm la aceeași imposibilă iubire dintre un el, Gilles, și clarinetista Michelle. Ea e îndrăgostită, ca-n eterna poveste, de altul. Sinuciderea pianistului, în finalul povestirii, e notată en passant. Finalul se desprinde de text, ca și în celelalte proze, e o constatare, o propoziție, un efect, o perplexitate, o minimalizare, o metaforă.

Era o zi frumoasă de vară e o altă povestire. Autoarea se joacă. Ghidușie amară: ”Rup o hârtie și o arunc la coș. Apoi rup alta. Și alta. Ce ar fi dacă aș scrie doar note de subsol la pagini albe iar pe paginile albe să desenez câte ceva. Sunt atâtea posibilități, ce mai.” (p. 85) sau, la sfârșitul aceluiași text: ”Îmi place viața mea așa cum e ea, cu Doris, căprioarele, Bob care strigă la mine, buticul, caldarâmul, biciclistul acela, bumbacul, schinduful, visul de ieri, liftul, becul chior, vitrina schimbătoare, creioanele pe care le iau numai de la Field’s, brățările indiene, roșul, totul Alandala.” (p. 92)

În Domnul W, un critic literar și profesor universitar se transformă-n statuie de bronz. Ne aflăm în plin teatru absurd, tonurile de sarcasm se-mpletesc în cele de umor. În povestirea O iubire târzie, Mihail, un fost deținut politic în temnița de la Aiud, se îndrăgostește, la 80 de ani, de o femeie mult mai tânără ca el, cu părul negru, întâlnită zi de zi, în parc, pe-o bancă.

Vânzătorul de bricabracuri ne trimite invariabil, printr-un declic produs la termenul secund din titlu, la romanele lui George Călinescu. Și descrierea păianjenului Manuel, a ”interesului leonardesc pentru toată construcția pânzei”, tot acolo ne trimite. Și la listele de cuvinte din recuzita avangardiștilor ne mai trimite. Alese astfel încât să creeze un tablou domestic, apropiat de suflet, acestea reduc tempoul frazării. Temporalitatea e brodată-n imagini cunoscute, preia formele apropiate, prezențele binefăcătoare: ”Orele zilei se numeau livada, melcul, drumul cu plopi, Tazlăul, Merăria, badminton, cabana, bucătăreasa, masa de ping-pong, portretul Marucăi, atelierul lui Bernea, pianul lui Enescu, covorul pe care am stat cu toții, Max și Moriț, câinii de care tu fugeai, barza salvată sau așa credeam noi copiii care o căram de colo-acolo într-o cutie, stelele căzătoare în noaptea neagră și toate dorințele puse atunci.” (p. 119) Se schimbă ritm, idei, se trece ușor de la una la alta, ca atunci când mergem pe stradă în deplină singurătate și, prin fața ochilor, ne trec secvențe demult uitate, dar și fire din prezent, laolaltă, suprapuse, instantanee-n colaj. Prozele împrumută din dinamica bătăilor inimii. Când palpitânde, punctând un ritm accelerat, când simple contemplări și înșiruri de cuvinte, care prefac ficțiunea în straniu instrument de captare a unei poeticități pure.

Și mai e ceva. Un  aer grav, ca o muzică interioară, greu sesizabilă. Avem nevoie de-un instrument special pentru captarea sunetelor care frâng armonii și reinventează altele, extraterestre. Întinși pe un șezlong, la malul mării, neapărat afară se citește cartea asta. Sau într-o încăpere imensă, cu mobilă puțină, cu ferestre larg deschise, să intre aerul, profund. Îmi place proza Alinei Gherasim și sunt convinsă că ar putea avea un public pe măsură.

Umorul circulă nestingherit prin paginile acestei cărți. E, de altfel, un pertinent criteriu de verificare a calității unui volum de literatură. Fraza, cu toți porii deschiși, include, pe alocuri, asprimea unui narator-bufon, amplasat în culisele unei scene medievale, de commedia dell’arte, probabil. Asemănătoare cu monologul, discursul își permite să includă, în amalgam, tot felul de trăiri, observații, e ca un aparat de filmat lăsat să-și construiască à l’improviste imagistica.

Apar și reflecții fugare asupra modului de a scrie. Înaintarea se face pe muchia textului, ca-n viață, așezând laolaltă secvențe care par a nu avea nimic în comun. Alina Gherasim le găsește liantul, se încăpățânează să deseneze în aer cuvinte, să le adune, firesc, cum aduni nisipul în castele. Firescul din prozele sale îi permite vizitatorului-cititor să se simtă confortabil. Între monotonie și bruiaj fonic, între depresie și chef nebun de a trăi se joacă echilibrul semantic al acestei cărți de un rafinament aparte, croită după tiparele unei sofisticate voci interioare.

*Alina Gherasim, Femeia-valiză, povestiri, București, Editura Oscar Print, 2016.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *