– nălucirea electorală la cei mici –
E destul de lesne de constatat că în anumite momente, o minoritate (la ea acasă) de români intră parcă automat în febra manifestațiilor; numărul justițiarilor de profesie e proporțional cu cel al locuitorilor respectivei așezări urbane; e clar că obștile vicinale sunt ocupate cu altceva; desigur, nu cu veșnicia. Spre pildă: dacă în capitală demonstrează câteva mii sau zeci de mii de revoltați (altminteri foarte zâmbitori, dacă îi vezi de aproape, unii hrănindu-și copilașii care nu ar avea ce căuta la asemenea sindrofii, alții comunicând cu patrupedul canin scos la plimbare, sau pregătindu-și celularul cu lanternă pentru momentul „iluminării” stradale), în aceste condiții deci, în marile orașe ale patriei vor demonstra câteva sute, filmate însă ca și cum ar fi ridicate la pătrat, adică înmulțite cu ele însele.
Că toate aceste manifestații sunt aranjamente, e evident, mai ales că sunt precedate de o serie de emisiuni radio sau tv, în care așa-zisul moderator (pentru că etimologic moderator de la modus, înseamnă cel care dă măsură, echilibru și nu care stârnește aiurea) îndeamnă la ieșirea în stradă, cu formule deloc subtile, de tipul „domle, ce putem face, trebuie să ieșim în stradă, să manifestăm, altfel nu se poate”. Ca să nu mai vorbim de comunicare pe face book. Nu vreau să insinuez că de la stradă la trotuar e doar un pas, dar substratul e unul de trotuarism politic de proastă calitate. Oricum, e evident că gena democrației scârțâie rău, când soluția aleasă e haosul stradal și nu opoziția politică (dacă există).
Se pune însă întrebarea: dacă la orice nemulțumire o minoritate gălăgioasă „iese în stradă”, ce rost mai are votul popular? Ce rost mai au instituțiile alese ale Statului? Reamintesc că atunci când cineva depășește măsura – spre pildă demonstrează bebelușii, țin discursuri urmașii foștilor activiști de partid – fapta devine manifestaria, adică bătătoare la ochi, neverosimilă, indiferent de argumentele mai mult sau mai puțin civile.
Altminteri, e un sport clasic și acesta, de succes și în ziua de azi; până la un punct; știm din surse istoriografice că împăratul Caligula avea la dispoziție o gașcă de manifestanți, sau protestatari, cam imundă dar profesionistă și condusă de un șef (sau poate era chef… ); la nevoie, adică la solicitare imperială, se organizau marșuri pline de revoltă zgomotoasă la adresa vreunui opozant (de regulă se urmărea să i se confiște averea pentru reglarea bugetului imperial); manifestanții mărșăluiau pe străzile Romei, trecând prin fața vilei celui hulit, pentru a ajunge apoi în For; se stătea până noaptea cu făclii, neavând nimeni telefon celular și se scandau diverse, începând invariabil cu „jos!” sau, ca să fie mai clar, cu mors!; o făceau cu asemenea profesionalism încât mulți locuitori ai Urbei vedeau în ei reprezentanții poporului iubitor de împărat și dornic să-l apere. Ca atare îi aplaudau. De apreciat – orice s-ar zice – un lucru bine făcut, mai ales că foarte puțini indivizi sociali sunt capabili să facă un lucru temeinic, fără fisuri jenante.
Realismul pragmatic al gândirii romane ne vădeşte faptul că şi în situaţii mai generale, adevărul e median, adică pe la mijloc; dacă dreptul roman, în cecitatea sa superlativ obiectivă, spune că Vanae voces populi non sunt audiendae (Glasurile fără sens ale poporului nu trebuie ascultate), trebuie să înțelegem că Vox populi, vox dei (Vocea poporului e vocea unui zeu) e mai mult o formulă populară, chiar populistă (căci ei, romanii, au inventat şi acest rău adorat de cei mulţi, deci necesar lor); spre a fi pe calea de mijloc, merită să reflectăm însă şi la opinia lui Seneca Rhetor, după care „În general, nu ne poate fi indiferent, ceea ce se vorbeşte în popor”, mai ales că avem destule exemple de conducători indiferenţi care şi-au rupt gâtul. Dar, cum sugeram, atitudinea trebuie să fie pe la mijloc, mai ales că „poporul” manifestant nu reprezintă numeric nici un sfert din cel votant; practic, o minoritate, despre care nici nu știm în ce proporție a votat, se erijează în demolarea rezultatului unei majorități; problema nu e dacă e bună sau rea, pentru că nimeni nu și-a imaginat că o votează pe maica Tereza din Calcutta, a cărei bunătate începe să fie pusă sub semnul întrebării, sau pe Sfântul Ioan Paul II, în fond cel mai politic papă din secolul XX; dar asta e o altă problemă. Desigur, rugăminți intime de genul „eu sunt mic, Tu fă-mă mare”, merg la vârsta… mică, după care se intră în sfera practicului, adică „să piară dușmanii”.
La o analiză atentă, vom constata că și azi principiul panem et circenses, preponderent circul, stă la temelia străzii și a votului., de unde și citarea lui suficient de frecventă.
Ascultam recent, participativ, deci nu trăgând cu urechea, o discuţie „în popor”, despre o anume situaţie internaţională (aproape) vecină nouă; surprinzător, unul dintre oratori, în fapt chibiţi… politologici (ca toţi care-şi dau cu părerea pe stradă, la golumbi în faţa Operei, sau pe ecran), exprima cu o voce filosofic-temătoare, o anumită opinie despre una din marile puteri; surprinzător, zic, pentru că „acvila nu prinde muşte”, cum spuneau aceiaşi romani, deci a-ţi fi teamă în democraţie să te exprimi e stupid pentru că nu reprezinţi nimic ca individ pentru cei cu adevărat puternici, iar a te crede mai important decât eşti, e dovadă de fudulie pigmee; eventual poți să deranjezi, să superi vreo gaşcă locală şi, dacă faci parte din ea, urmează să-ţi pierzi jucăria preferată; dar, la nivel internaţional… să fim serioşi.
De fapt, esenţa democraţiei într-o structură statală potentă, stă tocmai în aceasta: să-l laşi pe fiecare să se exprime cum vrea și cât vrea, că tot nu schimbă nimic (dacă e de capul lui), crezând însă caragialesc că „vocea patriotului naționale” va aduce ceva, eventual și amplificată în spațiu ; când totuşi există dubii, înseamnă că nu e în regulă ceva, deci trebuie luate măsuri; dar numai atunci.
În acest sens trebuie menționat un fenomen care tinde să se generalizeze în ultimele decenii, fără a fi însă nimic nou sub soare: infirmarea alegerilor democratice în o serie de ţări, prin înlăturarea manu militari a conducătorului (şi a direcţiei implicit) reprezentând votul majoritar. Interesant, dacă nu banal deja, este că şi în fosta Iugoslavie, şi în Siria (urmează), mai demult în Cipru, mai de curând în Ucraina, au fost înlăturaţi preşedinţi aleşi democratic, adică prin voinţa poporului elector, la propriu, dar care, vezi Doamne, s-au hainit, ţarigrădean vorbind, în timp ce în alte ţări preşedinţi cu vădite înclinaţii militaro-fasciste (sau comuniste, ca să mulţumim pe toată lumea), sau conducători feudali de tip absolutist, se încadrează în deja ridicol clamatele drepturi ale omului.
Recent am avut ocazia să văd un maidanez (biped) prezentat ca unul care a redat libertatea țării sale (alături de alții), ajutând la înlăturarea unui președinte ales cu aproape 50% din voturi. E evident că în asemenea condiții valoarea nu intră în discuție, ba chiar cu puțină vulgaritate, se asigură succesul. E drept că s-a ascultat de cel puternic, dar nu de cel de care ar fi trebuit, ci de flecarii occidentali veniți să-i încurajeze pe minoritarii doritori de libertate; așa că actul abominabil al anexării Crimeii corespunde etimologic cu totul; trebuia doar un motiv minor pentru ca vecinul puternic să-și ia înapoi ceea ce i-a aparținut; căci, nu trebuie să o iubești pe Anna Netrebko, ca să constați câtă dreptate ascunde etimologia și în acest caz. Anexarea, teritorială sau de altfel, e comentată inutil căci, de regulă, e implementată de unul mare, sau de unul mai mic avându-l în spate pe unul mare (vezi dictatul de la Viena); verbul latin annectere, cu supinul annexus (a lega de…, a adăuga ), are la bază pe nectere, apoi substantivul nexus care desemnează juridic solemnitatea corectitudinii între doi indivizi simbolizată prin echilibrul balanței; ca atare anexare reprezintă și recuperarea a ceea ce ți-a aparținut în trecut.
Dar, pentru că am amintit-o pe La bellissima, (într-un cadru cam sordid, ce-i drept…) trebuie să menționez cu deplin regret că manifestare maidaneză am văzut și pe scena Metropolitan-ului; în pauza unui spectacol având-o în rolul principal pe Anna, un mare iubitor (nu știm cine l-a plătit) al libertății popoarelor a manifestat zgomotos pe scenă, evident împotriva rușilor; problema e că a confunda maidanul cu muzica clasică și scena operei, e dovadă de mitocănie și prostie, nu de libertate, cum s-au străduit să creadă unii.
De fapt, dincolo de flecăreala stipendiată a politologilor şi gargara civililor (de)formatori de opinie, lucrurile sunt mult mai simple decât par şi se reduc la raportul putere-vasalitate, iar originea o găsim în Imperiul Roman, corect exprimată însă, adică fără fariseisme de genul „trebuie să sprijinim şi să salvăm poporul…”.
În general, în ţările care nu aparţin firesc restrânsei categorii a marilor puteri, alegerile, oricât de reprezentative pentru voinţa generală a electorilor anonimi, nu sunt relevante fie şi pentru că stau sub semnul incertitudinii. Să nu uităm că Nicolae Ceauşescu era primit de occidentali, eterni veghetori ai drepturilor omului (nostru), cu osanale şi titluri pe care aveau să i le retragă în modul cel mai penibil de firesc. De fapt totul se rezumă la a-i fi necesar celui puternic; nici cântatul în strună nu e suficient, depinzând de ce ai de oferit şi cum ştii să promiţi; că eşti ales democratic, te priveşte, dar dacă apare „unul care cântă mai bine”, vorba lui Alecsandri, zilele puterii democrate sunt numărate în piaţa cu scandalagii. Aşa-zisele ajutoare nu au nimic umanitar, indiferent că e vorba de lapte-praf (posibil expirat sau infestat) sau miliarde de dolari; spre pildă, o doamnă (dacă nu „de fier”, oricum de esenţă metalică) afirma că împrumutul de miliarde acordat Ucrainei pentru … ajutorare, e unul politico-geostrategic, ceea ce spune tot.
Prin urmare, conducătorul legitim nu are nimic cu votul democratic ci cu modul în care va şti să răspundă oblăduirii celui puternic, chiar dacă va fi necesar iniţial să-ţi tundă oile până la piele, fără a le face însă să zbiere, adică în stil brâncovenesc. Desigur, în funcţie de importanţa vasalului, pot apărea ulterior şi utilităţile decise de suzeran. Dar, în general, ideea de independenţă şi neatârnare totală, e la fel de pernicioasă, periculoasă chiar, precum cea de puritate etnică, ducând la autodistrugere şi degenerare.
Supunerea, demnă însă, pare a fi soluţia cea mai bună, adică nedepăşirea stadiului ameninţărilor, mai ales că „o ameninţare închipuită nu îndreptăţeşte atacul”, spune dreptul internaţional (principiu tot de sorginte romană), ceva asemănător cu „drepturile omului” (nostru) de vreme ce admite însă „loviturile preventive”, ca să nu le zic „inventive”. Dacă totuşi răul a avut loc, căci fără el cum am (re)cunoaşte binele(?), după încheierea ostilităţilor, spune Seneca, Filosoful de această dată, „când învingătorul a depus armele, se cuvine ca şi cel învins să lase la o parte ura”; pentru aceasta ar trebui însă, probabil să fii foarte creştin, măcar în teorie, iar cum patru cincimi din omenire nu sunt deloc, apar complicaţii.
Lecţia romană: aflăm din istoriografia romană de încredere (Tacitus), despre unul dintre aliaţii Romei, care corespundea într-atât intereselor imperiale încât primise din partea Senatului roman măgulitorul titlu de Amicus populi Romani (prieten al poporului roman); istoricul adaugă ironic că îi era chiar amicissimus populo Romano (preaprieten poporului roman, caz unic în care un substantiv e ridicat la superlativ, dar merită…); asta până când hainirea sa (reală sau nu, căci a existat şi atunci un grup de presiune, civil probabil…) s-a potrivit cu inutilitatea sa; regişorul a fost strangulat în aleasa Carceră Mamertină, iar ţara aliată a devenit provincie a Imperiului. Mult mai înţelept a procedat însă un alt aliat care şi-a lăsat prin testament regatul moştenire Senatui populoque Romano (SPQR), adică Senatului şi Poporului Roman, ocolind astfel nişte războaie inutile, căci tot în Imperiu ar fi ajuns până la urmă, dar cu pierderi colaterale greu de imaginat.
În ceea ce ne priveşte, chiar dacă unii au avut naivitatea, să nu-i spunem altfel, să-i aştepte pe transoceanici tocmai când ei nu aveau în proiect să vină, cârdăşiţi fiind cu moscoviţii, chiar dacă mai apoi s-a sperat anecdotic că poate americanii ne câştigă la ruletă ca pe o herghelie din Mangalia, neţinându-se seama că atunci „conducătorul iubit” era şi amicus populi Americani, să nu uităm geografia: aceia sunt totuşi departe, iar aceştia (prea)apropiaţi, ca să-l parafrazez pe Tacitus. Mai rămâne de văzut şi care oferă (aparent) mai mult şi, esenţial, care ne încurcă mai puţin potlogăriile interne la care nu ne-a putut face nimeni vreodată să renunţăm.
