Django – sau cum să cînți la chitară fără degete

”Nu poți aplauda cu o singură mînă” – acesta este un proverb despre ale cărui origine nu există informații exacte. Se spune că ar fi afgan – în orice caz, există unanimitate că el provine din Orient. J.D. Sallinger l-a folosit, de altfel, în preambulul unuia dintre textele sale. Exista și un roman care îl parafrazează, schimbîndu-i sensul – Să bați din palme cu o singură mînă, de Richard Glanagan.

În orice caz, indiferent cum este luat în posesie, pe negativ sau în oglindă cu acesta, proverbul are o mare forță de impact. Este memorabil și spune ceva de răscruce.

Dacă ”nu poți aplauda cu o singură mînă” este luat drept gen, există o specie a acestei formule nu mai puțin memorabilă și nu mai puțin pilduitoare. Știți, foarte probabil, cum sună muzica lui Django Reinhardt; povestea sa este însă, cu siguranță, ceva mai puțin cunoscută decît muzica sa.

Iată cum sună muzica:

Iată, pe scurt, povestea.

Nu a fost așa de la bun început. Adică, a fost un muzician ieșit din comun de mic, dar momentul de cotitură a avut loc cînd abia împlinise 18 ani. Cînta încă de cînd era copil – mai întîi la vioară, apoi la banjo. O combinație, de fapt, de banjo și chitară.

La 18 ani scoate primul disc și, în toamnă acelui an aniversar (1928), se pregătește să plece la Londra, într-un turneu care i-ar fi adus multe beneficii. Nu ajunge atunci în capitala Marii Britanii – chiar înainte de a părăsi Parisul (unde se stabilise, căci era belgian, cu origini țigănești directe), în rulota în care locuia a izbucnit un violent și teribil incendiu. Proporțiile acestuia au fost amplificate de faptul că de la lumînarea care a declanșat sinistrul au luat foc florile de celuluoid pe care obișnuia să le confecționeze prima soție a lui Django Reinhardt. Piciorul drept și mîna stângă îi sînt cele mai afectate în urma acestui incendiu. Stînga este exact mâna cu care vrăjea banjo-ul. Inelarul și degetul mic, ambele enorm de importante pentru griful și pentru gîtul chitarei, sînt, în urma focului, aproape inutilizabile. Nevindecabile, ambele îi sînt cicatrizate în cele din urmă cu nitrat de argint.

django

Cînd stă în spital, încearcă să cînte întîi la banjo. Este prea zgomotos, așa încît va continua să cînte, dar nu la instrumentul său favorit pînă atunci, ci la o chitară – adusă de fratele său. Are, practic, doar două degete integral valide – pe cel mare și arătătorul; cu ele poate susține solo-urile. Cu celelalte trei, două dintre ele aproape imobile și arătînd ca niște cioturi, se ajută la acorduri. Stă un an și jumătate în spital pentru vindecare. Și reînvată, practic, să cînte, dezvoltînd o tehnică inimitabilă.

Trăiește pînă în 1953 și, după ce iese din spital, lasă în urma sa un palmares impresionant. Este unul dintre marii chitariști europeni ai secolului trecut. A. Segovia și M. Knopller sînt decisiv influențați de ceea ce a făcut Django la chitară; amîndoi îl adoră. Jerry Garcia și Carlos Santana îi datorează și ei enorm. Jimmi Hendrix are un cult pentru el; într-o vreme în care trupele de asalt ale corectitudinii politice încă nu năvăliseră cu secera și ciocanul peste cuvinte, Hendrix își numește al doilea grup al său ”Band of Gypsies”; este o reverență evidentă pe care un uriaș chitarist o face unui alt uriaș chitarist.

Iată, din nou, cum suna muzica lui Django Reinhardt – și mai multă, data aceasta:

De ce acest text? O primă explicație: pentru că, de cîteva zile, sînt – iarăși – in the mood for jazz. De fapt, este și mai simplu, foarte simplu: pentru că muzica este frumoasă. Și pentru că, adesea, muzica frumoasă, este cîntată de oameni de la care avem ce învață.

Nu în ultimul rînd: Django înseamnă în limba romani ”mă trezesc”. Să aplauzi cu o singură mînă nu se poate – sau se poate. Să cânți la chitară fără degete, se poate!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *