Alecsandri sau anotimpurile

Există la Alecsandri o uluitoare capacitate de reinventare, un geniu al adaptării care îi permite să treacă, singur între paşoptişti, graniţa dintre epoci.Acolo unde colegii lui de generaţie ratează, eşuând în marginalitate, alunecând în boală sau în nebunie, Alecsandri deţine energia aproape goetheană de a găsi, în anii crepusculului, vitalitatea unui alt timbru literar. Fără acest interval care se deschide o dată cu “ Pastelurile”, Alecsandri ar fi fost un onorabil autor uitat, în pofida a ceea ce Iorga califica, memorabil, ca fiind regalitatea lui literară. Subtilitatea domină, de acum înainte, elanurile tinereţii. Ridicolul graţios sau satira bufă lasă locul maturităţii clasice pe care o celebrează “Fântâna Blanduziei”.

Acest ultim Alecsandri optează, definitiv, în favoarea clasicităţii solare ce alungă vânturile genialoide ale romantismului. Întunericul miturilor, decorurile tenebroase îi sunt străine. Amprenta sa este născută din îmbrăţişarea curgerii, din retragerea în sânul arcadiei domestice ce ţine departe frica de moarte şi demonii care vin o dată cu ea. Şi poate că versurile din “ Pasteluri “ nu au melodicitatea luciferică din “ Mihnea şi baba” a lui Bolintineanu sau cadenţa majestuoasă a poemelor lui Alexandrescu. Însă ceea ce durează în ele este un sentiment al peisajului domesticit, al naturii încadrate în tablou şi înrămate spre a străjui camera în care poetul este înconjurat de sunetul vremurilor care au fost. Descoperirea intimităţii senine este triumful acestui Alecsandri deloc romantic.

Patria cea mică a poetului

Paul Cornea punea în legătură naşterea pastelurilor cu dubla criză pe care Alecsandri o traversează după 1865. Scriitorul este confruntat cu o nouă tectonică a politicii şi a ordinii literare. Pontificatul său, oricât de adânc înrădăcinat, nu poate ascunde spectrul unei ratări glorioase. Invitaţia” Convorbirilor literare”, este, în acest context al reinventării, ocazia ancorării în matca direcţiei noi .Prezenţa lui Alecsandri între junimişti este ocazia de a celebra continuiatea cu ceea ce trecutul are vital şi fecund. Negocierea adaptării lui Alecsandri este facilitată de această alianţă strategică. Regalitatea paşoptistă este transformată în centralitatea deţinută la nivelul noului canon pe cale de a se modela.

Dar “ Pastelurile “ lui alecsandri sunt cu mult mai mult decât parte din acest fragment de istorie literară. Departe de a fi piese muzeale, excentrice, ascunse pe un raft prăfuit al respectabilităţii, ele ajung până la cei de azi încărcate de patina arcadică a nostalgiei. Posteritatea lor este posteritatea unei întregi direcţii care se hrăneşte din jocul amintirii, al contemplării şi al melancoliei bine temperate. Din cosmosul lui Alecsandri se nutreşte şi materia pe care Ion Pillat o va topi în “Pe Argeş în sus”. Medelenii lui Teodoreanu sunt, la rândul lor, un univers dominat de aceeaşi muzicalitate moldovenească a trecutului. Claviatura “ Pastelurilor” are tonalitatea delicată a unui pian răsunând pe vremuri, sub atingerea degetelor feminine. Tihna serilor de iarnă nu poate fi închipuită fără tandreţea poetică şi intimitatea introspectivă pe care o naşte replierea spre sine.

Mirceştiul lui Alecsandri comunică, aşa cum puncta G. Călinescu, cu o întreagă tradiţie literară, ce duce de la antichitatea horaţiană la idilele de veac XVIII. Mirceştiul este o patrie armonică, un cosmos în care referinţele culturale se topesc, fără ostentaţie, în matca versurilor. Limba se eliberează de povara excesivă a diminutivelor şi atinge pragul echilibrului vergilian. Între poeţii noştri, alături de Ion Pillat, Alecsandri este singurul ce deţine această coardă a seninităţii îngândurate antice. Mirceştiul său, atât de moldovenesc, are muzicalitatea unui domeniu campestru din vremea lui August. Sinteza impresionistă a lui Alecsandri este inimaginabilă fără acest grăunte de nostalgie,fară această umbră pe care dramaturgul o va invoca în dramele sale romane de sfârşit.

Mirceşti este Itaca lui alecsandri, ostrovul fără de mare spre care revine, după lungile sale călătorii. Ei sunt Medelenii săi,turnul din care contemplă această mişcare a anotimpurilor. Peste un secol şi jumătate, Petru Creţia va imagina, în proza sa, desenul norilor. Alecsandri este, la rândul său,un cartograf ce consemnează mişcarea sensibilă a timpului, astfel cum se citeşte ea în semnele vremii. Impunând un peisaj, ce devine parte a imaginarului nostru identitar, Alecsandri lasă ca moştenirea privirea ce ia în stăpânire peisajul, dar are şi voluptatea de a se întoarce spre sine însăşi, ca în auto-portret. Cabinetul de la Mirceşti este centrul acestui eden, ritmat şi bucolic. Convenţionalismul ţăranilor care îl locuiesc este omagiul pe care Alecsandri îl aduce Utopiei sale. În spaţiul acestei lumi pe care o croieşte, moartea este îmblânzită de eterenitatea naturii.

“ Pastelurile”, mai mult decât oricare alt ciclu poetic, sunt testamentul lui Alecsandri:un testament miniatural, curăţat de stihii romantice şi demoni ai Nordului, un testament la fel de armonic şi de cristalin ca şi mica sa patrie de la Mirceşti. Geniul său descoperea, în pragul senectuţii, seninătatea adumbrită de gânduri, elegantă ca un vals chopinian.

Un comentariu

  1. Dusan Crstici says:

    Minunat text, incantatoare imagini, descrieri si expresii ce se cer recitite de nenumarate ori! Nu-mi pot imagina un omagiu mai frumos autorului Imnului Regatului Romaniei! Ma declar fermecat si nostalgic, dat fiind faptul ca nu am de scris teza la romana dupa aceasta fermecatoare lectura! Cu multumiri admirative, Dusan Crstici

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *