La fel ca și la ”ficțiune” – textul care survolează acest areal editorial poate fi citit aici! – nu propun un top și nici o listă care are vreo pretenție canonică. Este, în fond, doar o listă subiectivă a cărei ambiție este cel mult aceea de a provoca invitații la lectură. În 2016, pe partea aceasta, non-ficțiune, chiar avem ce citi. Încă o precizare: nici aici, la non-ficțiune, nu există o situația perfect liniară din unghiul de vedere al anului apariției – unele dintre cărți au fost publicate în 2016. Toate însă au fost citite de mine sau recitite sau, cum se va vedea la finalul textului, au început a fi citite (cu folos) în 2016.
Există cărți care sînt, mai mult decît altele, terapeutice. Se subînțelege: fără să fie, nici pe departe, doar așa ceva în mod fundamental. Terapiile vin și ca formule reparatorii, dar și ca strategii de reamintire – bunăoară, reamintirea a ceea ce a fost cîndva bun, a ceea ce este regula firescului. Aș plasa, dintre cărțile de non-ficțiune cu care m-am întîlnit în 2016, ”Nebunia de a gîndi cu mintea ta” în zona urgenței terapeutice, așa-zicînd. Cartea domnului Liiceanu, rarrisimă pentru spațiul nostru editorial, ne (poate) (re)întoarce la noi înșine. ” „Orice minte, la intrarea în viaţă, e crudă şi «sălbatică». Dar dacă ne este dată în grijă ca minte a noastră, noi suntem cei chemaţi s-o ajutăm să devină «o minte adevărată», s-o cultivăm şi s-o facem să se coacă. Răspundem, mai presus de orice, pentru mintea noastră, pentru felul în care i-am trasat contururile şi pentru cel în care, pornind de la ea, ne-am ales apoi viaţa. Adevărul e că nu poţi spune «eu» şi nu poţi revendica un destin decât la capătul unui act solitar de gândire.“ – spune, acolo, în carte, între multe altele vital-relevante, Gabriel Liiceanu. În ce mă privește, nu am nici o ezitare: cartea aceasta, apărută în 2016, este una de căpătîi. Ceea ce înseamnă, între altele, că, multă vreme de acum înainte, nu va ieși din imediata mea apropiere.
Ca și precenta carte, și ”Elegie pentru uman” a apărut tot la Humanitas. Și, tot la fel ca și prima invocată aici, nu se citește: se studiază. „«Elegia pentru uman» din cartea de faţă e oficiată pentru omul filo-uman, cel învins de toate ideologiile, victima perfectă a tuturor totalitarismelor, omul hăcuit de texte (fiindcă totalitarismul e Textul care ajunge să fie pus în practică), dar pentru care nicicând ideile nu devin mai importante decât oamenii, pentru care empatia şi atenţia la celălalt sunt înseşi condiţiile lui de existenţă.”, scrie Radu Vancu, indicînd unul dintre predicatele foarte puternice ale acestui eseu magnific. A propos: cred că acesta carte este una dintre cele mai nedreptățite lucrări apărute la noi în ultimii ani – în privința destinului ei din aria publicisticii culturale de la noi. Ea fiind, în același timp, una dintre cele mai puternice și mai originale cărți de eseistică apărute în ultimii ani pe piața noastră editorială. Curînd, voi reveni pe Lapunkt cu un text mai aplicat despre aceasta. Deocamdată, împărtășesc cu cititorii virtuali și posibili bucuria că această carte există și că, vorbesc acum doar pentru mine și nu mă dau drept exemplu, am avut plăcerea să o hăcuiesc bine de tot cu creionul anul acesta.
2016 este și anul în care, tot la Humanitas, apare una dintre cele mai frumoase și mai distinse serii de autor de la noi: cea dedicată lui Matei Călinescu. Avem, până acum, șase titluri în această serie: trei apărute în vară, trei în toamnă. Și vor mai fi și altele. Dintre cele apărute în primul val, jurnalul ultimilor ani ai lui Matei Călinescu – ”Un altfel de jurnal. Ieșirea din timp” – este cartea care a înregistrat, pe bună dreptate, cele mai multe reacții. Știu că e un termen-clișeu, tocit de multe prea multe utilizări, dar în cazul acestei cărți se potrivește perfect: e un text tulburător, profund tulburător, răvășitor. Matei Călinescu știe că boala sa e necruțătoare și că nu îi va lăsa mult timp – știe că va muri. Știe că va muri și scrie. Așa, de pildă: ” „În genere, trăiesc după principiul (sănătos, în fond) one day at a time. Fiecare zi e (sau nu e) una din ultimele, dar asta nu se simte direct. O trăiesc, voit, ca pe o zi oarecare.Timpul este o explozie de timpuri mari, de timpuri mijlocii, de timpuri mici şi infinitezimale, şi de goluri de timp absorbante, amestecate esenţial haotic şi la care trebuie adăugate marile, mijlociile, micile false eternităţi ale extazului sau ale durerii. Timpul viu e o explozie, o cosmică, incomprehensibilă explozie.Îmi dau seama că pentru a trăi ai nevoie de energia inconştientă de a aştepta ceva, oricât de nedefinit. Când viitorul încetează să existe propriu-zis (de fapt, el nu există niciodată, fiind doar presupus), trebuie să reuşeşti să-ţi creezi microaşteptări. Microaşteptări cu aparenţe vag plauzibile, complet ireale.
E greu, din ce în ce mai greu, din ce în ce mai singuratec, din ce în ce mai apăsător.“. M-am apropiat foarte greu de această carte – știam, în mare, despre ce este și m-am temut, mărturisesc, să citesc un asemenea text. Un text care, pentru mine, a fost în cele din urmă una dintre lecturile cruciale ale lui 2016.
2016 a consemnat și cîteva episoade politico-electorale de mare însemnătate pe plan mondial. Probabil că momentul de vîrf s-a consumat în această toamnă, odată cu alegerile din Statele Unite ale Americii. Pentru că am refuzat să am certitudinii de chibiț de Cișmigiu și fiindcă am apreciat că presa noastră, în bună măsură, nu este cu privire la politica la zi din SUA un monument de competență – și nu poate fi așa ceva cîtă vreme chiar publicațiile quality reduc ”presa internațională” din care se inspiră la stîngistul și stîngismul celor de la The Guardian și, uneori, la un CNN (care are, tot mai des, momente cînd pare că e tot mai aproape de Antena 3 și tot mai departe de ideea de presă echilibrată), am încercat să mă informez din surse alternative. În privința cărților, invoc aici doar două titluri – chiar dacă ele au fost mai multe. Ambele sînt foarte utile și acum, post-factum.
Prima: ”Lumea clădită de America”. O cărticică superbă scrisă de Robert Kagan. Am scris pe larg despre ea într-un text pe care l-am început în acest fel: Cînd, în engleză, dar nu numai, se spune on the one hand / on the other hand, se utilizează una dintre cele mai sigure tehnici retoricE simple. Pe de o parte / pe de altă parte indică şi (măcar) un „vîrf de barcă” de rafinament al gîndirii: cînd întorci o problemă, o situaţie, o afirmaţie aparent albă „şi pe faţă şi pe dos” înseamnă că vrei să înţelegi mai bine, că privind şi dintr-un alt unghi decît cel care pare că ţine de domeniul evidenţei, ai şanse mai multe să înţelegi într-un mod mai profund. Faţa (uneori, dar nu totdeuna, fiind totuna cu aparenţa) şi reversul (uneori, dar nu totdeauna, fiind totuna cu ceea ce este ascuns – în unele situaţii, „reversul” fiind, de fapt, exact ceea ce este mai clar şi mai evident după ce se trece de pojghiţa unor prejudecăţi) implica, deja, un tip de cunoaştere care este, în multe privinţe, mult mai folositoare decît aceea imediată. Pentru iubitorii de film, există – în privinţa acestei tehnici retorice – un pasaj antologic într-un film, de asemenea, antologic: „Scripcarul de pe acoperiş”. On the one hand / on the other hand înseamnă să vezi mai nuanţat ţinta/ tema/ perspectiva către care priveşti. Este exact situaţia pe care o întîlnim şi în cîmp editorial, în multe texte şi cărţi. Inclusiv într-o carte (care mi-a prilejuit aceste consideraţii introductive) şi care a avut parte de o recepţie mult prea palidă la noi în raprt cu ceea ce merita. Volumul se numeşte Lumea clădită de America, iar autorul lui este un nume greu american: Robert Kagan. Publicată, în ediţie originară, în 2012, cartea atinge şi adînceşte teme de o stringentă actualitate şi astăzi.” 160 de pagini aproximativ, aerisite – un timp de lectură de 3-4 ore. Și mult profit de pe urma ei!
Apoi, cu un ochi la știrile apocaliptice din SUA și tot mai enervat de această reducție sistematică și profund psihanalizabilă, am revenit la o carte neobișnuită și atît de prețioasă pentru noi: volumul lui Martin S. Martin, ”America povestită unui prieten din România”. Prietenul despre care este vorba în titlul acestei cărți este Gabriel Liiceanu. Cel care spune despre această carte: „M-am întâlnit cu Martin în modul de „a vedea America”. Însă, spre deosebire de mine, care nu aveam la îndemână decât caracterul abstract al unei concepţii, Martin cunoscuse, în privinţa Americii, nedreptatea asprelor judecăţi ale lumii, după ce-şi croise un destin trăind acolo printre oameni în carne şi oase. Familiarizat cu realităţile vieţii americane, suferea profund atunci când trebuia să le compare cu nerozia simplificatoare a locurilor comune. «Oful lui cu America», aşa ajunsesem să-i botez suferinţa. Şi, într-o bună zi, i-am propus să scrie chiar el o carte reparatorie. Aşa s-au născut paginile care urmează.“. Cred așa, a propos de această carte a lui Martin S. Martin ( cel care a fost, pe alegerile din SUA din acest an, cel mai competent și mai aplicat comentator al lor – rubrica sa săptămînală de pe republica.ro este excelentă, este didactică, iar textele publicate acolo, citite acum dinspre epilog spre procesul electoral, arată și mai bine ce efort extraordinar și ce putere de a înțelege și de a explica are acest om): dacă e de ales o singură carte care să explice splendoarea civilizației americane – including umbrele acesteia -, atunci ”America povestită unui prieten” se super-califică în această privință. O sugestie discretă: în SUA vor mai fi alegeri prezidențiale și peste alți patru ani. Și atunci această carte va putea fi de mare folos – mai ales acelor care vor cu adevărat să înțeleagă!
Nu e din 2016, dar e de citit și în 2017 și – pentru că e un eseu cît se poate de realist și de lucid – pesemne că e de citit aplicat mulți ani de acum înainte. Am revenit la carte și anul acesta – ca să înțeleg mai bine de ce, acolo unde ar trebui să fie locurile privilegiate ale decenței, ale normalității, lucrurile se încheagă așa de greu, descurajant uneori. Cartea, în ediție primă, a apărut în 2007 – titlul de atunci era ”Despre idei și blocaje”. Ediția mai nouă, cu unele pagini adăugate, are un alt titlu – unul care, spune autorul eseului, ”exprimă în aceeași formulă și judecata asupra dramei culturii române, și remediul absent” -: ”De ce nu avem o piață a ideilor”. Recomand această carte în listea mea (listă, nu ierarhie!) de non-ficțiune pe 2016 inclusiv pentru motivul că, pînă la vindecarea unei boli grave, un pas anterior obligatoriu este recunoașterea problemei existente. Spre reflecție, din această carte: ” Într-o lume în care aproape toţi vociferează, tot mai puţini se pot smulge din orbire ideologică şi prea puţini mai ştiu să asculte şi altceva decât sunetul propriei voci; într-o lume în care mai toţi refuză să practice ori să recunoască buna-credinţă şi în care nimeni nu se mai arată dispus să cedeze la argument, sper ca prezenta carte, prin onestitatea îngrijorărilor şi prin naivitatea optimismului, să poată aduce un moment de calm al discuţiei, de seninătate a valorilor.”
Tot în 2016 au apărut multe cărți de interviuri – cîteva cu adevărat remarcabile. Unul dintre cele mai relevante dialoguri a apărut sub titlul ”Anatomia ratării. Tipuri și tare din România postcomunistă”. Cei doi interlocutori sînt Teodor Baconschi și Dan-Liviu Boeriu. Ambii, într-o formă de zile mari. Cartea este, cred, esențială pentru înțelegerea României de după 1989 – și, desigur, e un model de bune practici pentru specia, spectaculoasă, dar pretențioasă, a dialogului amplu, tematic. Am scris, la momentul apariției cărții cu entuziasm – păstrez și acum aceeași stare când invoc acest titlu: ” Ceea ce este frapant în fiecare capitol al ei şi, deopotrivă, profitabil în foarte multe privinţe este priza excelentă la realitate pe care o are acest proiect editorial împlinit. Reformulînd: avem în Anatomia ratării ceea ce a fost în istoria noastră recentă / recentissimă, ceea ce este aici, nu ceea ce ar fi putut să fie, nu ceea ce, poate, ar fi trebuit să fie. Pentru că este o „anatomie a ratării” ( deci pentru că este naraţiunea – multietajată – a unei crize profunde), a recunoaşte datele realităţii este ceva foarte important; a „locui” în realitate, a înţelege această realitate şi a nu o refuza înseamnă deja foarte mult. Prin urmare, Anatomia ratării ajută un cititor de bună-credinţă să înţeleagă şi dimensiunile, şi resorturile diverselor forme de eşec din România postcomunistă; dar ajută, şi pentru aceasta trebuie să punem în oglindă unele dintre evaluările din carte, să (între)vadă măcar şi cum (cît de miraculos, adesea!) s-a construit succesul aici, la noi.”
Cu ceva ani în urmă, am avut o bursă la Universitatea Jagellonă din Cracovia. Apoi, încă una. Cele două momente mi-au schimbat, în mod radical, viața – și nu este nici o exagerare în această formulare. Omul care m-a îndrumat acolo, în mod instituțional, cu o infinită generozitate se numește Alexander Fiut. Mersesem cu o aplicație care survola opera unui mare scriitor central-european, stabilit la Cracovia în ultimii săi ani de viață, Czeslaw Milosz. În 2016, la editura Ratio et Revelatio (o editură pe care, a propos, e bine să o urmăriți cu multă atenție – are un ritm de apariții și o calitate a acestora remarcabile!) a apărut ”Autoportretul unui îndărătnic”. Este un volum – adorabil – de convorbiri cu Alexander Fiut (editorul operei poloneze a lui Al. Fiut) chiar cu Czeslaw Milosz. Am fost emoționat de această apariție – și, pe măsură ce citeam, extraordinar de bucuros că, în cele din urmă avem și în românește această carte. A propos de Milosz: și în democrație, nu doar în dictatură, e bine să revenim periodic la excelenta sa carte ”Gîndirea captivă”. Avem multe de învățat din ea.
Despre următoarele două și, totodată, ultimele două volume din lista mea este onest să spun că nu sînt integral citite. Imediat se va și înțelege de ce J Cărți este puțin spus despre ele că ar fi – cărțoaie cu siguranță; sau, ușor jucăuș. un fel de cărămizi speciale.
Pentru prima dintre ele, după o tentativă parțial ratată, parțial reușită de a o citi în format electronic – am dus cam 450 de pagini și apoi am zis să iau o pauză totuși… -, am denumit efortul de lectură ”Operațiunea Monstrul”. Este vorba despre cartea anului din România, volumul extraordinar de eseistică / hermeneutică / critică literară al lui Mircea Mihăieș ”Ulysses, 732. Romanul romanului”. Citesc această carte și acum și o să o mai duc așa zile bune de-acum înainte. Are peste 1000 de pagini – prin urmare, citesc cu atenție, cu provizii la îndemînă, cu mirare și încîntare, cu prietenie, cu admirație. Am pus lîngă ”Ulysses, 732. Romanul romanului” și ”Ulise” a lui James Joyce (traducerea integrală la Univers – alt cărămidoi!) . Citesc, trag aer în piept, merg mai departe. Voi ajunge și la capătul lor – și știu deja că pot înțelege mai bine acum, mai mult și mai nuanțat decît cu ceva ani în urmă. A propos de Mircea Mihăieș – cum spuneam, a cam ras toate premiile importante în această toamnă, iar cartea sa stă foarte bine, și la receptare, și la premiere, și la vînzări. Anul trecut, cartea anului a fost cea scrisă de Horia-Roman Patapievici, ”Partea nevăzută decide totul”. De ani buni, cei doi fac și cărți care marchează spațiul public în chip distinct și, cînd sînt în poziții manageriale, fac și performanțe reale. Ei și nu detractorii lor – care nu dau nici cărți măcar decente și care sînt perfect anonimi cînd sînt în poziții de conducere instituțională…
În fine – spun așa pentru că am luat această cifră, 10, drept convenție de lucru pentru acest text; cărți ar mai fi și aici, la nonficțiune, cum rămaseseră pe dinafară cărți foarte bune și la lista mea de la ficțiune – pe scurt (deocamdată, căci intenționez și asupra acestei cărți să revin mai aplicat) despre un monument. Anume: ”Patericul Mare. Apoftegmele Părinților Pustiei. Colecția tematică”. Pentru Biserică, aceasta este cea mai răspîndită și mai populară carte după Biblie. Ediția mică a Patericului – colecția numită ”alfabetică” adună aproximativ 1.000 de apoftegme, în vreme ce Patericul Mare – colecția numită ”tematică” numărul este dublu, aproxiamtiv 2.000 de apoftegme. Pe aceasta din urmă o avem integral din greacă în română, grație unui efort extraordinar și întrutotul lăudabil al Pr.Prof. Constantin Coman. E o carte pe care o am foarte la îndemînă, din care nu citesc propriu-zis. O să spun direct ce anume fac cu ea: o iau, o deschid, trec peste o pagină, două, trei, uneori peste mai multe; ca și cum, însetat, aș bea apă.
Lecturi atente să aveți! Speranță, tihnă și curiozitate bună! La anul știu sigur că vom avea iarăși multe cărți – de citit, de discutat, de dăruit…
