O new-yorkeză a găsit un rechin sub bancheta din metrou, conform site-urilor de știri americane[1]. Imaginea (și mirosul, de altfel), perfecte în absurditatea lor, înseamnă prea puțin în comparație cu calmul cu care pasagera a privit întreaga situație. Ca oraș emblematic într-o țară a tuturor posibilităților, New Yorkul și transportul său în comun oferă localnicilor imunitate la surprize. Cine a văzut câte nici Parisul n-a văzut nu mai găsește un rechin mort o chestiune demnă de știrile naționale în prime time.
Povestea cu peștele din rețeaua de metrou americană poate, însă, funcționa pe post de metaforă a cotidianului urban, ba rechinul ar putea chiar fi folosit pe post de mascotă a RATB, RATT, RATS-urilor și a celorlalte sigle asemănătoare. Transportul în comun din România (care a sărbătorit, anul acesta – la Timișoara cel puțin – 70 de ani de tramvaie pe șine) are o istorie cu alt soi de rechini. Totul a început cu mai puțin de trei sferturi de veac în urmă, prin 1969… la țigănci[2]. Acolo, într-o după-amiază toridă de vară, profesorul de muzică Gavrilescu ia tramvaiul și nu se mai întoarce. După încheierea lecțiilor cu domnișoara Otilia, Gavrilescu pornește spre casă cu tramvaiul, ascultă discuția dintre pasageri despre bordeiul țigăncilor, coboară din tramvai pentru a-și recupera servieta, dar dispare în peisaj. Apoi, tot pe la sfârșitul anilor 60 și începutul anilor 70, Dem Rădulescu amuză publicul de curând adaptat la divertismentul TV cu scenete despre comportamentul românilor „În autobuz”, „În tramvai” și „În tren”[3]. În mod previzibil, aici se conturează câteva invariante ale narațiunilor cu, despre și în mijloacele de transport în comun: temperaturi extreme (căldură mare sau frig de îngheață pietrele), aglomerație cu îmbrânceli și interpelări răstite, resemnare într-o parte și mult tupeu în cealaltă. În autobuz, un domn cedează locul unei doamne cu bagaje, pentru a o sâcâi apoi că nu s-a arătat suficient de recunoscătoare pentru gestul lui; doamna coboară la următoarea stație, deși avea drum la capătul liniei, pentru a-i ceda, la rândul ei, locul domnului. În tramvai, un cetățean vociferează să i se facă loc să urce, după care îi îmbrâncește pe toți cei rămași pe scări, pentru a preveni, cu ajutorul pumnilor, supra-aglomerația și pentru a-și asigura confortul și spațiul. În tren, un călător se servește cu tupeu din proviziile vecinilor de compartiment, împărțind apoi cu generozitate în stânga și în dreapta mâncarea și băutura care nu-i aparțin.
Transportul în anii 80 nu a avut parte nici de nuvele, nici de scenete comice, dar a rămas întipărit în memoria posterității prin poezie. Totul, poemul Anei Blandiana[4], apărut în revista Amfiteatru în 1985 și retras de către cenzură chiar de-a doua zi, enumeră, într-o listă aparent neglijent redactată, imagini ale orașului în epoca ceaușistă. Printre adidași (picioare de porc sau, cum li se spunea pe atunci, eufemistic, „tacâmuri”), pisici vagaboande (rămase fără adăpost după demolarea cartierelor bucureștene), Cântarea României și antene TV improvizate (pentru a “prinde”, cu ajutorul lor, și altceva decât pomenita Cântare), sunt evocate „tramvaie câteodată”, făcându-se astfel referire la precaritatea transportului în comun, cu vehicule vechi, de proastă calitate și pline până la refuz datorită numărului lor scăzut și a imprevizibilității circulației lor. O coincidență năstrușnică face ca „tramvaiele câteodată” să figureze în poezie alături de o altă imagine emblematică, „peștele oceanic”, frate cu rechinul din metroul new-yorkez. Ce-i drept, când ne amintim de tramvaiele cu sau fără pești din Epoca de Aur, trebuie să admitem că nici transportul cu mașina personală nu era mai breaz, având în vedere lipsa benzinei, cozile la Peco și regula năstrușnică a autorităților, care citeau plăcuțele de înmatriculare și hotărau cine circulă în prima duminică a lunii și cine într-a doua.
De fapt, acestea sunt chiar circumstanțele în care românii au dezvoltat o fobie a călătoritului de colo-colo prin oraș (despre călătoritul în afara orașului, de pildă cu trenul, scriam cu o altă ocazie în paginile aceleiași reviste). În principiu, câteva din elementele definitorii ale relației orășean-autobuz-mașină mică se regăsesc și la alții. În aceleași State Unite, dar de cealaltă parte a țării, pe Coasta de vest, un jurnal de navetă, Snob on a Bus[5], publicat cu regularitate de Los Angeles Times, se bucură de o popularitate deosebită, cu istorioarele săptămânale despre oameni și locuri cu care ajungi să te familiarizezi ca abonat al rețelei de transport în comun. Jacqueline Carr, autoarea site-ului cu pricina, observă cu justețe câteva din ideile preconcepute ale „participanților la trafic”, care în mașina personală, care în autobuz: cine merge cu mașina are bani, cine ia autobuzul e sărac; o călătorie cu mijloacele de transport e mai lentă și mai imprevizibilă decât una cu mașina; să fii pieton (sau călător comun) e umilitor, să mergi cu mașina e elegant; cine șade lângă alții în autobuz își pierde respectul de sine etc.
Toate aceste clișee îi bântuie și pe românii pasageri sau automobiliști, atunci când, în ciuda îndemnurilor ecologiste de go green, merg veșnic câte unul, maximum doi, în mașină, triplând traficul, oricum infernal la orice oră din zi și din noapte, pentru că mai bine iau un împrumut la bancă să umple rezervorul Daciei decât să-și facă abonament la regia autonomă de transport. O reclamă recentă la cardul de cumpărături profită din plin de această zvâcnire a subconștientului colectiv românesc: un tânăr este trist pentru că merge cu autobuzul și i se ofilește buchetul de flori pe care este nerăbdător să-l ofere unei domnișoare. Așa că, în imaginea următoare, cetățeanul face cu mâna vesel foștilor tovarăși de suferință care, în lipsa unui credit corespunzător, trebuie să se mulțumească tot cu RAT, în loc să ia o limuzină, precum omul cu florile. Morala seamnănă cu cea dintr-o adaptare autohtonă a blogului Snob on a Bus – „Din tramvaiul 21”[6]. Se făcea că o doamnă parfumată s-a suit într-un mijloc de transport. Șoferul, obișnuit cu mirosurile pestilențiale care pot rezulta în trafic la ore de vârf (aurolacul, varza și transpirația fiind doar primele izuri care mi-au trecut prin cap, deși cu siguranță ele nu epuizează lista), somează cucoana să se mute în spate sau să coboare pentru că el suportă orice, numai parfumurile, nu. Pentru că pasagera nu se supune, vecinii de banchetă îi adresează un îndemn tovărășesc: dacă folosești Chanel no.5, ia un taxi sau mergi pe jos.
În orașele bănățene, niciun participant la trafic nu ar trebui să se mai parfumeze când iese din casă. Caransebeșul are în sfârșit transport în comun din această toamnă. Lugojul oferă gratuitate la toată suflarea. Ca să nu se lase mai prejos, Primăria Timișoara vrea să ne cheme la referendum, să dăm și noi autobuze și tramvaie la toată lumea. Cum o jumătate de oraș este blocată de mașini, întrebarea de pe buletinele de vot nu poate suna decât așa: Ești pregătit să miroși a varză?
[1] Hotnews, 8 august 2013.
[2] Mircea Eliade, La țigănci, Cartex, București, 2006.
[3] Dem Rădulescu, la www.youtube.com.
[4] Ana Blandiana, Totul, Amfiteatru, 1985.
[5] Snob on a Bus, la http://snobonabus.blogspot.ro/
[6] Metropotam.ro.
