Scurtă apologie a pick-up-ului

Nu cu mult timp în urmă, am cumpărat un pick-up. Nu mai suportam gândul că, în mediul online, mă aflam la doar trei click-uri distanță de întreaga operă muzicală a lui Vivaldi, a lui Mozart sau a lui Bach. Efortul depus pentru a ajunge la Beethoven, de pildă, se reducea drastic la zero. Ba pentru unele laptop-uri îmi puteam folosi doar vocea și, tolănit în pat, cu durere-n metafizic de tot și de toate, bălmăjind câteva jargoane dădeam instantaneu ”ureche în ureche” cu toată muzica pe care a compus-o Chopin vreodată. Mă îngrețoșa cumplit faptul că doar plătind abonamentul la internet și plimbând leneș mâna dreaptă spre a mângâia cu mouse-ul suprafața lucioasă a biroului,

aveam acces nitam-nisam la cele mai copleșitoare creații muzicale ale lumii. Resimțeam ca pe o blasfemie acea comoditate aruncată năvod peste mine de către tehnologiile moderne. Prizonier al unui confort pur electronic, nu transpiram mai mult decât o pisică de Plovdiv. Vedeam cum, în curând, totul avea să devină atât de simplu încât oamenii s-ar fi transformat în sosii fidele ale lui Stephen Hawking – prăbușiți cuminței în scăunele, supuși postmodernității, rotofei, integral handicapați – și fizic și spiritual, care, printr-un fad și crispat zâmbet de hienă, ar fi controlat întregul univers și pentru care jogging-ul n-ar fi fost altceva decât un vis urât. Deși trăim într-un secol al vitezelor tahionice, corpul uman n-a cunoscut niciodată mai mult repaus decât astăzi. Totul se mișcă inimaginabil de repede, numai corpul uman, pus la adăpostul unor cutii metalice, doarme galeș într-un repaus continuu. Scoliozele lombare fac ravagii! Varicele ne tatuează pe gambe desene dintre cele mai hidoase.

Odată instalată mașinăria antică a secolului trecut, odată așezate cele 120 de discuri de muzică clasică în ordine alfabetică, motoarele de căutare precum google-ul sau youtube-ul au încetat să mai caute pentru mine. Eu însumi devenisem un motor de căutare! Astăzi, singur-singurel mă îndrept pe picioarele mele către raftul cu discuri, plimb degetul până la litera R și-l scot afară pofticios pe Rachmaninov, fără a uita să-l scutur puțin de praf. Apoi merg cu discul (MERG!) până la măsuța pe care țin pick-up-ul, ridic capacul (RIDIC!), îl așez pe Rachmaninov cu grijă în suport și, încetișor, înfig acul undeva la marginea discului în acele scobituri microscopice din care, în chip miraculos, țâșnește muzică; pe undeva prin văile acelea microscopice neuniforme se ascunde muzică! După câteva secunde sfârâinde, pline de emoție și așteptare, ”Insula morților” mă cuprinde din cap până-n picioare. Îngheț! Pășesc în afara mea și rămân doar eu însumi. Părul de pe mâini prinde viață și, prin el, văd proaspătul suflet îmbrăcat în alb, împreună cu Caron luntrașul, cum se îndreaptă mecanic cu barca, purtați nu de unde acvatice ci de unduirile sonore rahmaninovești, către insula pe care cu toții vom călca odată și-odată. Brusc, pick-up-ul distonează, falsează, dacă vreți. Ah, ce dumnezeiește falsează un pick-up! Dar, nu! Nu! Asta nu mă trezește, ci mă adâncește și mai mult în reverie: e și Rachmaninov cu noi acum, vâslește și el, se află și el resurectat sub presiunea propriei creații, mergem veseli cu toții, suflet lângă suflet, să populăm la unison o insulă a morților. Distonanța de pick-up umanizează, dă carnalitate zeilor muzicii, le înmoaie marmura statuară ce-i împresoară, îi coboară, pentru câteva clipe, din infinit în finit, dă naștere unei familiarizări imediate între nimicul din tine și totul din ei.

Ruptura, divorțul de zeu, se produce atunci când acul spiralează până la capăt. Dacă vrei să asculți mai mult, dacă vrei să te reconectezi la posibilitatea ca muzica să ți se rătăcească în carne (vezi Cioran), trebuie să întorci discul. Prefer să țin în mână un disc incomod prin fragilitate, decât să clicăi tâmp pe-un mouse, sau o carte făcută din carne și oase decât o glisare continuă pe-un cititor de cărți electronice. N-am să uit niciodată ce mușchi reliefați am făcut ținând în mâini, pentru câteva zile bune, solenoidul cărtărescian.

Nu vă poate rămâne nesuferită ori indiferentă calitatea sonoră a unui pick-up, pentru că iată ce ne transmite Denis de Rougemont în ”Partea diavolului”, prin traducerea lui Mircea Ivănescu: ”Când puneți pe patefonul dumneavoastră un disc sublim, îndrăgit în inima dumneavoastră de multă vreme – Monteverdi, Mozart sau Bach – și când o doamnă drăguță și încântătorii ei prieteni o ascultă cu o ureche, politicoși, spunând când s-a terminat: «So lovely, really…» cu un aer indiferent, nu-i nimic, v-ați înșelat doar, serviți-le un drink. Dar e la fel de just de remarcat că e vorba aici de faptul că se pierde undeva o calitate. Oamenii aceștia nu sunt niște oameni răi, ei nu au făcut niciun lucru rău, le lipsește pur și simplu un simț. Însă entropia universului continuă și sporește: or, nu există nimic altceva atât de catastrofal pe lume. Se trece pur și simplu mai departe. Așa e viața, așa e lumea… Dar aici e diavolul, vă spun eu!”