Runna urca greu scările spiralate ale turnului. La început, le-a numărat, ajunsese la 570, nu mai putea, s-a oprit pe margine, turiştii veneau din spate, un roi de albine, îi auzea cum gâfâie, glasurile lor bâzâind, se poticneau în trupul căzut, şi, totuşi, reuşeau să treacă de ea, i se părea că acolo, în punctul în care se afla acum, era limita fiinţei sale. Cu inima în dinţi, s-a ridicat şi a mers mai departe. Ghidul ţipa pentru a se face auzit, avea o voce piţigăiată. Vorbea în engleză. Ceva despre istoria acelor ziduri, ura verva lui, i-ar fi plăcut să se întindă, îşi punea întrebarea de ce nu a rămas în camera de hotel sau ar fi putut chiar merge pe plajă, în fine, dacă s-ar fi urnit să închirieze la timp o maşină. Acum era prea târziu. Lamentaţii de prisos. De sus, oraşul părea o planetă părăsită. Şi, cum seara dădea târcoale locului, lumina zilei se făcea tot mai umilă, umbrele turiştilor cădeau lungi pe ziduri ca nişte sfori întinse la maximum, imense gume de mestecat de care trăgeau copiii amuzându-se.
Ghidul: – Aici au fugit X şi Y, de gura lumii, s-au aruncat din turn. Trupurile lor nu au fost găsite, se spune că Dumnezeu le-a prefăcut în pulbere cerească. Noaptea, uneori, locuitorii oraşului Albastru văd lumini aprinzându-se în turn. Se-ntâmplă după miezul nopţii, când stelele se ordonează discret pe boltă.
Străinul: – Mi-ar fi plăcut să-i cunosc. Şi familiile lor? Mai trăieşte cineva?
Ghidul continuă, în timp ce-şi studia telefonul mobil. Îl deschidea şi închidea nervos, ca pe o jucărie stricată: – Ciudat e că nimeni nu a dorit să se implice în povestea asta şi, cum n-au fost trupuri de-ngropat, sicrie peste care să se arunce bocitoarele, totul a fost înghiţit în uitare. În aparenţă, bineînţeles. De fapt, legenda circulă şi continuă să-i farmece pe turişti.
La coborâre, spera să fie mai uşor. Grupul de turişti se îndepărtase, nici vocea ghidului nu se mai auzea, liniştea devenea aspră, greu de suportat. Pe la jumătatea drumului, scările au dispărut, în faţa Runnei se înnălţa un zid. A împins cât au ţinut-o puterile. Cum era de aşteptat, zidul nu se urnea. A cuprins-o panica, situaţia se agrava. „Ajutor!” – nu era nimeni s-o salveze. Pumnii băteau în piatră seacă, până la sânge. Nu-i rămânea decât să aştepte, în pâcla de-ntuneric, prima vizită de mâine, cea de la ora opt dimineața. Cineva, un glas nedesluşit de bărbat, se auzi din spatele zidului: „Mâine-i luni. Turnul e-nchis la-nceput de săptămână. Vom rămâne amândoi, avem multe de povestit.” „Cine-i acolo?” „E iubirea pe care-ai alungat-o, ea nu dispare, uite, revine, când te aştepţi mai puţin, iubirea absolută.” „Ajutor! Am înnebunit?” „Nu, eşti bine, draga mea, ţi se aud bătăile inimii, e semn că viaţa nu te-a părăsit, te lupţi să înţelegi ce-i cu tine, de ce ţi se întâmplă aşa ceva, vei afla şi răspunsul, trebuie să ai răbdare.” Runna a cântărit situaţia în care se afla. Pentru a scăpa de năluca vorbitoare, soluţia, singura, de altfel, ar fi fost să urce în vârful turnului. Nu a stat prea mult să se gândească. Ajunsă în vârf, s-a prăbuşit. Pentru câteva clipe, a crezut că a visat, poate că aşa a fost, din cauza oboselii a adormit o fracţiune de secundă, suficient însă, visul a pătruns în ea, din inconştient au ţâşnit drăcuşorii, spiritele rele, da, cu siguranţă zidul nu era defel real şi nici glasul, totuşi oricât s-ar fi liniştit de una singura, situaţia nu era una obişnuită, alergase într-un suflet să se salveze. Să se salveze de la ce? Se găsea în punctul terminus, al morţii, în zona zero, a disperării, captivă în punctul cel mai de sus, nu ar fi făcut niciodată un asemenea gest, şi pe deasupra, e doar o legendă, ghizii inventează poveşti, e meseria lor, oamenii se plictisesc repede, trebuie să-i atragi cu chestii senzaţionale, asta da, i-a dat gata pe toţi, au plecat cu o tristeţe inexplicabilă atârnată pe chipuri, ca şi când i-ar fi cunoscut pe acei îndrăgostiţi. X și Y. Se produc în lume, la fiecare minut, sinucideri, unele în direct, dar niciuna nu poate egala misterul de aici, din turn. Parcurgerea aceluiaşi traseu, a scărilor spiralate, te face, peste timp, martor la act. E povestea pe care o trăieşti pas cu pas, te desparte foarte puţin de clipa ultimă, istoria se repetă, iar tu vrei să dovedeşti contrariul, tentaţia e mare, se spune că, la înălţime, fiinţa umană pierde din puterea sa de discernământ, priveşte intens cerul şi permite neantului s-o cuprindă. Nu, numai dac-ar fi împins-o cineva. Dintr-o dată, o frică dintr-acelea care te fac să tremuri, o frică hidoasă, ca o arătare. Dintr-odată, lângă ea au aterizat, de nicăieri, cu fâlfâit strident de aripi grele, cinci păsări. S-au ordonat, ca după o schemă prestabilită, pe marginea acoperişului. S-a gândit să le privească-n ochi şi chiar le-a privit. Minute în şir. Se crease o pânză de frici între Runna şi păsări. Parcă se-ndemnau să sară. Cine sare primul va primi un trofeu. Se auzea în surdină sau doar i se părea. Minute grele. În fine, o pasăre neagră, despre care se poate spune că nu era cioară, nici corb, o pasăre necunoscută, cu ghearele întinse la maximum, sări. Zborul ei n-a fost întrerupt de nimic. Pe la jumătatea distanţei dintre acoperiş şi trotuar, s-a oprit. Plutea ca un fulg. Croncănea şi plutea. Celelalte păsări au însoţit-o cu privirea. Croncăneau şi ele. Runnei i-a plăcut spectacolul. Un şir de zboruri. Cinci. Ultima pasăre, înainte de a sări în gol, s-a apropiat de Runna. Atunci s-a întâmplat un lucru ciudat. Runna s-a ridicat şi, ca teleghidată, s-a lipit de buza acoperişului. Păsările erau jos şi parcă o atrăgeau. Păsări-magnet, ivite de nicăieri. Ultima pasăre nu a sărit. A stat lângă Runna. Umbrele lor se împleteau, pe buza acoperişului, ca o frânghie.
