D’ale misterului

Florin e prietenul meu. Om umblat prin lume, mai ales prin lumea românească. Văzut multe, făcut multe. Interpret de muzică populară, dintre cei mai buni. Om cu scaun la cap, infinit mai copt decât zvăpăiatul lui interlocutor. Discutăm, la o cafea, despre Catedrala Mântuirii Neamului şi despre recentul videoclip al trupei Taxi. Turui cu privire la intoleranţa aşa-zişilor creştini care înfierează fără discernământ un proiect artistic. Nu sunt împotriva construcţiei unei Catedrale, Doamne iartă-mă, dar nici nu consider că un proiect artistic trebuie judecat atât de îngust.
Cel mai echilibrat punct de vedere cu privire la controversatul videoclip (a nu se uita, un produs artistic, înainte de orice) l-am regăsit, paradoxal, la călugărul Savatie Baştovoi, al cărui fan nu sunt în mod neapărat. Câtă ură, într-adevăr, şi ce tăvălug de porniri inchizitoriale a ridicat demersul artistic al unora care îl caută, totuşi, pe Dumnezeu (sau chiar îl găsesc, dacă e să dăm credit textului piesei) într-o biserică (culmea, se-nţelege asta, ortodoxă!). În deplin contrast cu toate acestea, mie imi răsună în urechi, înainte de orice, eleganţa verbului „a prefera” din refren („Dumnezeu preferă lemnul”), în detrimentul altor verbe de tipul „impune”, „interzice”, „tună&fulgeră” & Co., prin excelență specifice acuzatorilor de toate culorile.
Florin zice că sunt naiv, nu mai există astăzi produse non-ideologice. Asta nu e poezie, e atac la adresa Bisericii şi a credinţei. Eu mă încăpăţânez: în privinţa oamenilor de bună credinţă care apără Biserica (căci sunt, printre ei, şi numeroşi legionaroizi ori fanatici) şi care consideră videoclipul celor de la Taxi necreştin, le spun doar atât: eu cred că se pripesc. Anticlerical, poate, deşi nu cred şi n-ar merita (avem, totuşi, atâţia preoţi de ispravă). Necreştin? Nicidecum. Pe mine nu m-a deranjat cu nimic. Poate doar acele două-trei vedete contrafăcute, de la o televiziune, puse lângă Cărtărescu & Co. – asta a fost tot ce m-a deranjat. Mesajul îmi pare a fi unul spiritual, înainte de orice altceva, şi aparţine unor oameni credincioşi, nici măcar doritori a întemeia o sectă sau altceva şi nici măcar anticlericali: până şi o biserică, vai, „de lemn”, necesită un ritual, un preot, o credinţă.
– În rest, aruncaţi voi cu pietre până vă dor mâinile, îmi închei eu tirada.
Florin tace. Îl simt tulburat. Dau să bat în retragere, când deodată, de nicăieri, ochii lui se înroşesc şi se umezesc instant:
– Tu… Tu înţelegi că numai ea m-a salvat? Mi-a salvat viaţa, căsnicia, m-a salvat pe mine ca om? Ochii i se umplură de lacrimi. Fără credinţă aş fi fost nimic, nimic! Mă cunoşti: nu sunt habotnic, nu sunt fanatic, accept multe, dar nu şi asta. Credinţa e ultimul lucru pur pe care îl mai avem.
Dau să schiţez un gest prin care să îndrăznesc să îi spun că nu e un atac la adresa credinţei, ci a… Dar mă opresc. Mă opresc brusc şi înţeleg. Mă izbeşte privirea aproape plânsă a acestui om în toată firea. Oare nu e asta cea mai bună dovadă a dragostei faţă de Dumnezeu şi faţă de credinţă, recunoştinţa faţă de Hristos? Lacrimile – toate merg până acolo. Îmi retrag cuvintele, îmi cer scuze şi îi spun că nu am vrut să-l jignesc. Nu văd revoltă în el, nu văd dinţi scrâşnind, îi văd doar lacrimile. Îmi retrag cuvintele şi tac. Suntem prizonierii unui mister, subiecţii întinşi la uscat ai unei bifurcaţii insurmontabile. Cred, Doamne, ajută necredinţei mele (Marcu 9, 24).