Dumitru Brătianu sau radicalul

În panteonul paşoptist, Dumitru Brătianu stă în umbra statuii fratelui său mai mic. Canonizarea lui I. C. Brătianu a însemnat progresiva lui eclipsă. Evocarea sa este invariabil legată de clipele în care romantismul politic muntean se exprimă, hiperbolic, în anii revoluţiei şi ai exilului. Triumful lui Ion C. Brătianu este acela al pragmatismului şi tenacităţii. Eşecul lui Dumitru este preţul plătit de un visător: iată naraţiunea pe care o moşteneşte posteritatea.

Alături de C. A. Rosetti, Dumitru Brătianu a fost una dintre vocile autohtone marcate de patosul revoluţionar. În pofida volutelor şi a repoziţionărilor, Dumitru Brătianu rămâne fidel unui crez radical hrănit de tinereţea pariziană. Regenerarea naţională este himera pe care o urmăreşte, ca un posedat al ideilor. Credinţa în revoluţie şi în puterea Franţei de a fi un far al umanităţii, iată temelia unei personalităţi ce se defineşte, asemeni contemporanilor săi, ca un conspirator, diplomat şi om de stat.

Dintre paşoptişti, Dumitru se apropie de Rosetti şi prin această înflăcărare poematică decelabilă în prozele sale. În cuvântări, în apeluri şi în manifeste, Dumitru exaltă, convoacă, acuză. Ca şi la Rosetti, beţia de cuvinte este starea ce traduce această descoperire a lumii şi a libertăţii. Cei doi sunt oameni ai genezei, sunt prometei ce visează să aducă, pe sol românesc, un foc sacru din focul anului 1789. Român şi european, Dumitru este un pelerin byronian, un călător ce cutreieră saloane şi loje masonice, cu ochii îndreptaţi spre steaua polară a patriei sale. În secolul lui Childe Harold, drumurile sale nu sunt întunecate de melancolie,ci încărcate energia iluminaţilor intelectuali.

O educaţie revoluţionară

Fraţii Brătianu,iar Dumitru nu face excepţie, se formează ideologic în acest laborator intelectual şi conspiratorial al Franţei Restauraţiei. Dar Dumitru Brătianu merge mai departe decât Ion în această investire simbolică în cauza luptei şi a dreptăţii. În epoca care îi va da pe Bakunin, pe Herzen, pe Mazzini şi pe Marx, Dumitru Brătianu participă la această fervoare adamică. Memoria anului 1789 îi aduce împreună pe cei ce văd în Franţa nu doar un antemergător al libertăţii, ci şi un model ce se cere emulat în renaşterea naţională. Revoluţia lui Dumitru va fi, din primii ani de studenţie, o sinteză de naţional şi de social, o mişcare care nu se margineşte la România,de vreme ce îmbrăţişează întreg continentul, ca o maree ce alungă tiraniile.

Natura sa vizionară, romantică şi carbonară se vădeşte prin potenţialul de a fi un agent unificator al cercurilor româneşti pariziene. Chiar şi cei care îl vor detesta, peste ani, nu îi vor tăgădui devotamentul mistic faţă de România şi cauza ei. În virtuţi, ca şi în excese, Dumitru este un erou al vremii sale, un soldat ce aspiră la gloria luptei şi a jertfei. Francofilia juneţii este un rit de iniţiere. La Paris, Dumitru descoperă reperele ce permit inventarea României. Departe de ţară, feriţi de jugul protector, studenţii din cele două Principate învaţă să imagineze o patrie, unind memoriile istorice ale ţărilor lor. Polonezii şi francezii le sunt ghizi pe acest drum iniţiatic.

Între români, Dumitru este puntea de comunicare cu zeităţile ce îi inspiră cu verbul lor academic: Quinet şi Michelet sunt croiţi din acea materie a iacobinilor francezi,atât de veneraţi de tinerii revoluţionari.Romanul parizian al lui Brătianu este unul învolburat şi pătimaş. Anii săi de ucenicie stau sub semnul umbrei celor doi maeştri. Lecţia lor este dublă, a unităţii naţionale şi a revoluţiei sociale, ca parte a revoluţiei europene.

Dumitru este neobosit şi ubicuu, în anii de dinaintea lui 1848. În mediul parizian românesc, el are alura unui profet. Reputaţia mesianică de mai târziu apare acum. Ca şi Bălcescu, dar în tonuri mai înalte, el este un vizionar ce invocă România. Există momente în care vibraţiile sale trec în registrul unui delir al misticii naţionale, evocând frazele din “ Cântarea României”. Faimos, cuvântul improvizat la fine de 1847 în faţa studenţilor români este o incantaţie ce aminteşte de preambulul “Proclamaţiei de la Islaz”. Socialismul creştin fuzionează cu cronica suferinţelor naţionale. Perioadele oratorice sunt vaste, exaltarea este vizibilă. Tipărind în “Pruncul român” textul său, Rosetti evidenţiază amprenta divină a oratorului: geniul României fusese inspiratorul său.

Energia contagioasă a lui Dumitru este o energie a religiei seculare revoluţionare. Manifestaţia pe care studenţii români o organizează, ca un omagiu pentru Quinet, este liturgia pe care daco-românii o închină acestei patrii inventate în mediu parizian. Vocea lui Brătianu este avântată, eroică, emoţionată. Cronica lui Bataillard reţine lacrimile şi transfigurarea. Dumitru Brătianu este actor în această piesă grandioasă a regenerării naţionale.

Emigraţia,revoluţia şi România

Aceasta educaţia europeană a conspiraţiilor, retoricii şi a baricadelor îl pregăteşte pe Dumitru Brătuanu pentru încercarea emigraţiei. Condiţia exilului accentuează tentaţia revoluţionară. Ca şi Rosetti, ca şi fratele său mai mic, Dumitru este intoxicat de un sens al istoriei în mişcare. Victoria reacţiunii europene este un moment pasager, căci mersul progresului şi al libertăţii nu poate fi oprit. Cei zece ani de exil sunt un roman romantic, în paginile căruia se unesc revoluţionari şi diplomaţi, deopotrivă.

Parte din ramura de stânga radicală a republicanismului european, Dumitru oferă inaginea unui mazzinian. Participarea sa în “Comitetul democratic european” reflectă această asumare a revoluţiei şi conspiraţiei ca fapt existenţial. Viaţa lui Brătianu este scindată. El este interlocutorul Angliei oficiale, dar şi prozatorul ce animă emigraţia cu revolta sa verbală. Moderaţia nu este una dintre virtuţile sale. Nemasura romantică îi irită pe colegii de la 1848 şi îi nelinişteşte pe turci. Divergenţele de mai târziu cu moderaţii munteni şi moldoveni au rădăcinile în această cultură a revoltei, inseparabilă de Dumitru Brătianu.

În această cronică a anilor de până la Războiul Crimeii, Dumitru îşi joacă rolul de conspirator şi de pelerin. Reprezentant al românilor în această internaţională a popoarelor, el dialoghează cu maghiarii şi apără cauza naţională. Europenismul său este himeric şi utopizant. Apelul pe care îl adresează compatrioţilor săi este dominat de duhul viitorului. Pe ruinele imperiilor tiranice, se ridică Confederaţia dunăreană, cea care poate reconcilia animozităţile dintre popoare, în numele libertăţii şi al egalităţii. Turcofilia prudentă a altora îi repugnă. Profilul Republicii sociale române se desenează în acest manifest.

Ca şi fratele Ion, Dumitru se desparte de colegii conspiratori, atunci când alege să lucreze diplomatic, spre a face să se nască România. Dumitru păstrează din cercurile mazziniene o nelinişte existenţială. Călătoriile sale sunt numeroase,punctate de intâlniri şi de redactarea memoriilor. Între Londra şi Paris, Dumitru se împarte cu o energie de halucinat. Rusofobia nu îl parăseşte nici un moment ( peste ani, la 1877, Dumitru Brătianu optează în favoarea neutralităţii, ca şi Ghica). Devoţiunea sa este fără rezervă. Cu fiecare pas pe care îl face, el se apropie de chipul idealizat al României, evocat în alocuţiunea pariziană.

Niciodată Dumitru Brătianu nu va mai atinge această incandescenţă existenţială. Ca şi Rosetti, Dumitru nu deţine decât arareori poziţiile puterii. El este, şi după 1866, un pelerin şi un iluminat. Eşecul scurtei sale guvernări de la 1881 precipită ruptura de celălalt Brătianu. Amărăciunea acestei duşmănii nu se stinge cu adevărat niciodată, până la moarte. Detaşarea de PNL, dizidenţa şi revenirea în partidul-matcă sunt avataruri de final ale unei vieţi de conspirator şi de patriot.

Dumitru Brătianu este, alături de Rosetti, ipostaza clasică a radicalismului muntean. Revoluţionar şi vizionar, carbonar şi mistic al cauzei regenerării naţionale, Dumitru Brătianu îşi trăieşte destinul cu pasiunea unui personaj romantic. Anii săi de ucenicie şi de călătorie sunt cei ai inventării României înseşi.