Poate aţi observat (cu excepţia celor care trăiesc în pădure sau pe o insulă pustie) că suntem înconjuraţi de oameni – vecini de bloc, părinţi, colegi de şcoală sau de muncă, amici, pietoni, iubiţi şi iubite, prieteni, îngrijitori, fraţi, cunoscuţi, şefi şi fiecare are lista lui. Eu, în a mea, l-am trecut şi pe administratorul de bloc care bate cu pumnul în uşă în dimineţile de week-end, pentru că vrea atunci şi nu altădată banii de întreţinere, pe paznicul de la parter care citeşte romane de dragoste, poliţiste sau de aventuri, cu o pasiune care nu face discriminări şi pe şoferii troleului 70, care, deşi au trecut de staţie şi aşteaptă cuminţi la semafor să se facă verde, au bunăvoinţa să deschidă uşile şi pentru cetăţenii întârziaţi, care îi roagă din privire plus mâini împreunate să nu îi lase în urmă. Să le dea Dumnezeu sănătate!
Nu avem cum să ne împlinim potenţialul uman fără alţi reprezentanţi ai speciei. Şi aşa ne modelăm, cărând în spate influenţele transgeneraţionale ale moşilor şi strămoşilor noştri, competenţa de părinţi a celor care ne-au dat viaţă sau a îngrijitorilor noştri, expertiza educatorilor, gradul de socializare a colegilor. Dacă socializarea e mai firavă decât s-ar cere pentru o coabitare armonioasă, colegii s-ar putea să se simtă îndemnaţi către agresiune, către scoaterea în evidenţă a oricărei deosebiri, pe care să o transforme în greşeală, păcat, prilej de ruşine şi vinovăţie.
E imposibil să fim oameni, fără alţi oameni, dar, în acelaşi timp, e destul de greu să nu fim influenţaţi de micile scăpări ale acestora. Când erorile sunt mai mari, cresc şi şansele să dorim să închidem uşa, să ne refugiem în singurătatea casei, ca să ne punem la adăpost de ele, sau să ne lipim prea tare de puterea altui om, care, deşi nu ne completează fericit, avem senzaţia că ne protejează de incertitudinea, fragilitatea şi dificultăţile vieţii.
Stând pitiţi după uşa de la intrare, avem tendinţa să exagerăm pericolul de dincolo de ea, să amplificăm bănuiala că ceilalţi ne vor răul, să ne scadă capacitatea de a ne adapta, atunci când el apare. Când stăm pitiţi după puterea altui om, scade puterea noastră şi nu ne dăm ocazia să învăţăm şi, apoi, să exersăm rezilienţa. Trăim cu percepţia că suntem neajutoraţi, că nu putem face faţă, că nu suntem echipaţi pentru obstacole.
Dacă ar fi să ne uităm mai atent la această teamă, îi putem vedea rădăcinile în incapacitatea părinţilor sau îngrijitorilor de a suporta orice fel de opoziţie a destinului nostru. Supraprotejarea este o violenţă pentru că nu ne lasă să ne dezvoltăm sentimentul de autonomie, transmiţând mesajul: dincolo de securitatea oferită de părinţi, e baubaul, cu care nu puteţi lupta.
Nu e de mirare că, apoi, în perioada adultă, se face transferul către alte persoane, de obicei către partenerul din relaţia amoroasă, care devine scut anti-baubau. Copilul care e lăsat să cadă şi să se julească în genunchi, învaţă că se poate ridica, că durerea e neplăcută, dar tolerabilă. Nu este o apologie a neglijenţei parentale. Bineînţeles că părintele sau îngrijitorul trebuie să aibă grijă de nevoia de siguranţă a copilului, dar găsind un echilibru între aceasta şi nevoia de independenţă. Ameninţarea drobului de sare taie aripile copilului şi adultului de mai târziu.
În acelaşi timp, frica s-ar putea să fie încurajată de lipsa de siguranţă resimţită în perioada formativă. Părinţii absenţi sau agresivi îl fac pe copil să se simtă vulnerabil în faţa sorţii. Cei dintâi nu îl protejează, ceilalţi îl rănesc. Mai e, desigur, şi combinaţia clasică între mama cu comportament submisiv şi tatăl cu un stil parental autoritar. Copilul e înfricoşat de lipsa de flexibilitate a regulilor impuse de tată, de duritatea pedepselor, de relaţia zeu-furnică. El aşteaptă şi, dacă nu primeşte, caută, cere protecţia din colţul matern. Treptat, înţelege că mama nu poate să îl apere, pentru că e orbită de iluzia deficitului de putere. E singur în faţa pericolului şi e speriat.
Adultul care iese din acest tip de relaţie parentală va afla cu greu că nu e nevoie să caute în ceilalţi forţa de a învinge evenimentele adverse. E adevărat că ce a pierdut atunci nu mai poate fi câştigat. Copilul s-a simţit vulnerabil şi neprotejat. Adultul poate, totuşi, acum să se protejeze singur şi să apere copilul interior, atunci când acesta se simte rănit şi speriat. Dacă ne pipăim puţin muşchii (şi nu strică nici să-i antrenăm niţel), vom vedea că ştim să punem limite, să selectăm ce e sănătos şi hrănitor în relaţiile noastre, să eliminăm mesajele violente sau chiar persoanele cu comportament toxic.
Până află că se poate apăra şi singur, adultul poate experimenta capriciile sentimentului lipsei de siguranţă. Acest sentiment ne determină fie să limităm interacţiunile sociale, mai ales cele cu un grad mare de intimitate (care cresc şansa unei reacţii emoţionale mai serioase), să îi privim pe ceilalţi cu ostilitate şi suspiciune, să evităm riscurile – de exemplu să alegem un loc de muncă plicticos, dar stabil; fie să devenim dependenţi de ceilalţi, simpla lor prezenţă fiind o garanţie a securităţii noastre.
Frica de singurătate ne menţine în relaţii, chiar dacă au trecut demult de linia de finish, ne aruncă din relaţie disfuncţională în relaţie disfuncţională, fără să avem timp să procesăm ce anume ne determină să alegem un pattern relaţional distructiv, ne aruncă din interacţiune în interacţiune, fără să inserăm şi un răgaz în care să mai pritocim la relaţia cu noi înşine.
Eu nu am nicio îndoială că fiecare dintre noi are forţa lui/ ei care îi permite să se bucure de viaţă, să sufere, să experimenteze bogăţia situaţiilor pe care le întâlneşte. Uneori, însă, avem nevoie de ghidul potrivit ca să ne întâlnim cu ea şi, când o vedem, să o putem recunoaşte (mă refer nu doar la psihoterapeuţi, ci şi la prieteni sau la alte persoane cu influenţă). E păcat să trăim viaţa ascunzându-ne mereu (mai ales că năpasta ne găseşte, dacă vrea). Luaţi-vă puterea înapoi, veţi deveni parteneri mai buni în relaţia cu voi înşivă şi cu ceilalţi!
