Solenoid. Ţipătul vieţii

Mircea Cărtărescu este un autor care de mult concurează doar cu „cei mai mari” şi cu el însuşi. Solenoid nu e doar cheia de boltă a nuvelelor şi romanelor sale, ci şi piesa cea mai uimitoare a prozei ultimilor 25 de ani de la noi. Acum aproape 12 ani, scriam în prezentarea autorului pentru volumaşul De ce iubim femeile că: „A dat tonul în poezia unei întregi generaţii şi a fost al doilea poet căruia i-a reuşit în literatura română o epopee. Ar fi putut rămâne la poezie, dar şi-a surprins publicul scriind nuvele, în a căror ţesătură rămâi prizonier mult timp după ce ai închis cartea. Ar fi putut rămâne la poezie şi nuvele, dar a trecut la roman şi aşa s-a născut trilogia în formă de fluture, Orbitor. Ar fi putut…, dar a scris jurnal, eseu şi publicistică de primă mână.”

Adaug astăzi: ar fi putut rămâne la toate acestea, şi la faima lui, şi la premiile lui internaţionale prestigioase, dar a creat – printr-o inginerie literară al cărei secret îl deţine, printr-o rotaţie nebunească în jurul propriului eu – un câmp magnetic vital ieşit din comun, intitulat Solenoid.

Cartea a apărut la Humanitas, editură al cărei slogan este „Ai atâtea vieţi, câte cărţi ai citit”. E vorba, aici, de cititor, cel care-şi sporeşte indefinit viaţa şi experienţele prin transferul de substanţă literară de la cărţile citite. Dar ce se întâmplă cu scriitorul, cu cel care-i dă cititorului o nouă viaţă? Răspunsul este una din nervurile recentului roman al lui Mircea Cărtărescu. Pentru scriitor, lucrurile se petrec exact invers: fiecare carte scrisă îi ia acestuia din viaţă. Cu o metaforă pe care am întâlnit-o la Thomas Mann, în Lotte la Weimar: scriitorul arde ca lumânarea, iar ceara vieţii lui mai scade puţin cu fiecare nouă carte. În timpul în care creează o viaţă în trompe l’oeil, scriitorul nu şi-o trăieşte pe-a sa, care putea fi plină de întâmplări adevărate. Fiecare secundă scrisă este un sacrificiu, o topire a propriei vieţi, spune personajul central al acestui roman, un profesor. Miza lui este, de aceea, opusă: să scrie o carte care să fie viaţă pur şi simplu, esenţă vitală, care să spargă zidul nevăzut al creaţiei şi să irumpă dincolo. Să nu fie o simplă uşă în trompe l’oeil desenată pe zid, ci una care chiar să se deschidă „pe aer”.

Cine este însă acest personaj sau, în retorica eminesciană, „prin mintea cărui muritor” trec asemenea idei? Încă din secolul al XIX-lea, de la romantici şi până la, să spunem, unul dintre cei mai ingenioşi prozatori din generaţia optzecistă, Mircea Nedelciu, există în literatură naratorul care creează iluzia suprapunerii cu autorul, a biografiei unice la cei doi, astfel încât roţile dinţate ale realităţii şi ficţiunii să-şi întâlnească dinţii şi angrenajul lor să urnească împreună povestea, să o aşeze în timp. Dar în Solenoid lucrurile sunt duse chiar mai departe, sunt încă o dată rotite, astfel că jocul de oglinzi e şi mai înşelător: avem un narator care, până la un punct, merge pe biografia începutului de viaţă al lui Mircea Cărtărescu însuşi, apoi însă o ia pe variantă, aşa cum şoferii de tir ocolesc oraşul pe centură. Altfel spus, personajul care-şi spune eu în Solenoid trăieşte una din vieţile posibile ale celui care a devenit scriitorul (autorul real!) recunoscut Mircea Cărtărescu: viaţa anonimă de profesor la o şcoală din Colentina. „În fiecare clipă a vieţii noastre facem o alegere sau suntem suflaţi de-o adiere de vânt, mai curând pe un culoar decât pe altul. Linia vieţii noastre reale se-ntăreşte în urmă…”, adică se transformă în destin. Suntem aşadar pe alt culoar al vieţii autorului, o viaţă care începe tot cu eşecul primului său poem citit în cenaclu, însă în urma acestui eveniment poetul se lasă pentru totdeauna de literatură şi, deci, nu devine un nume (de altfel îi dispreţuieşte sincer pe scriitorii aflaţi în lumina reflectoarelor, bântuiţi de „blestemata nevoie de glorie”.) El scrie un singur manuscris, o dare de seamă a anomaliilor lui, un fel de jurnal de o intensitate tragică.

Este ţipătul celeilalte vieţi, a cărei umbră nevăzută şi neinvidiată este viaţa de autor glorios. Decorul este unul lipsit de speranţă şi ieşire, Bucureştiul cenuşiu din perioada comunistă, „cel mai trist oraş din lume”, cu toate detaliile lui sordide, de la colcăiala de păduchi din şcoli şi până la blocurile cu pereţi strâmbi şi tramvaiele cu ciorchini de oameni pe scară, perfect reconstituit.

Dar poate că tocmai pentru că nu iese din acest oraş, tocmai pentru că nu se consumă în cărţi publicate şi sesiuni de autografe, personajul (care-şi trăieşte visele cu aceeaşi intensitate ca toate celelalte euri cărtăresciene) are intuiţia unei alte realităţi, în altă dimensiune, şi are şi ieşire la ea, dar numai uneori şi fără să poată controla în vreun fel aceste zvâcniri. Aşadar, avem doi oameni într-un trup: unul este profesorul de română – şi i-a ieşit excelent această figură, precum şi tot ce ţine de viaţa de zi cu zi de la „Şcoala 86” –, un om abulic, cu o iubită, Irina, şi o fostă nevastă, Ştefana, iar celălalt, un geniu, care se ştie un Ales şi e înfricoşat de asta. O fiinţă ieşită din comun, care trece, încă din copilărie, prin experienţe inexplicabile. Ar fi greşit să dorim o explicaţie unică şi să căutăm o anume cheie de lectură, o grilă de tip realist (profesorul ar fi un caz clinic), ştiinţifico-fantastic (extratereştri sunt printre noi), ştiinţific (a patra dimensiune, aşa cum o descriu matematicienii şi cum, într-o foarte plastică şi clară expunere o face şi naratorul) sau semiotic (trăim într-o lume de semne şi, dacă le urmărim cu atenţie, am putea avea acces la enigmă, vezi poziţia solenoidelor pe harta oraşului şi laitmotivele misterioase, Tăunul, Hinton, teseractul, Vaschide, labirintul, puzzle-ul, „Signa te” etc.).                Literatura, la fel ca viaţa, nu încape în explicaţii, este întotdeauna dincolo de ele. Toate aceste sugestii ţin, la urma urmei, de obsesiile prin care oamenii de lângă noi nu-şi trădează decât exasperarea la neputinţa de a şti ce e dincolo de mica lor viaţă, evadând mereu în teorii la modă, în speranţa că ar putea înţelege ceva. Căci marile întrebări şi crâncenele frici omeneşti îl traversează şi pe cel mai plat şi ridicol om (profesoara Caty, de pildă), iar şuvoiul lor inundă câteva pagini din roman (188-189 şi 422), de la „ De ce suntem atât de răniţi de semenii noştri?”, „Cum a fost aprobat cancerul?” sau „Toţi venim pe lume dintr-un înspăimântător abis fără memorie, suferim de inimaginabil pe-un fir de praf din lumea nesfârşită şi pierim apoi, într-o nanosecundă, ca şi cum n-am fi trăit, ca şi când n-am fi fost niciodată” şi până la „realitatea e doar frică pură, frică-ngheţată”. Ecoul este, câteva capitole mai târziu, în cele 2890 de strigăte de ajutor care răsună în carte (dacă am calculat bine, desigur, doar dintr-un impuls ludic, căci numărul strigătelor de ajutor ar trebui să fie egal cu al oamenilor de pe planetă).

Există în schimb o cale mai potrivită pentru înţelegerea acestei cărţi şi a acestei vieţi, şi care, aici mai mult decât oriunde, se cristalizează într-o artă poetică, o estetică a existenţei, dar şi o uşă reală spre dincolo. Aceasta este pentru Mircea Cărtărescu şi pentru toate eurile sale diaristice şi ficţionale visul. Filonul oniric face implozie, este cotropitor, copleşitor şi de o frumuseţe când terorizantă când gingaşă şi mângâietoare. Naratorul încearcă mereu alte metode de a-l prinde, de a-l reţine. Dacă în copilărie ni-l putem imagina alergând după fluturii visului cu plasa, încetul cu încetul, lucrurile devin o confruntare pe viaţă şi pe moarte: visul trebuie tezaurizat în clasoare oniromantice, urmărit ca un ucigaş periculos, reţinut ca o dragoste, adorat aşa cum numai credincioşii îşi adoră Dumnezeul. Numai că, exact asemenea Lui, visul nu se lasă cunoscut şi definit prin acumulare (şi-şi) sau prin negare (nici-nici). E mereu altul, scapă. Se confundă cu viaţa. Până la urmă viaţa profesorului de la şcoala 86 e viaţă ca vis, coşmar sau basm sau dioramă, şi nimic din ce-i omenesc nu-i este străin graţie viselor lui. Splendide pagini, adevărate filme, sunt cele de regresie în timp până la omul cavernelor şi de regresie dincolo de regnul uman până în sarcoptul râiei, lume în care cel „trimis” e primit ca un Mesia.

Mai este un lucru esenţial, o taină a zidirii literare, care ţine de crezul lui Mircea Cărtărescu (inclusiv, dar nu numai estetic). Convingerea că numai eu, eul deţine răspunsurile, că numai acolo se află sensul. Antenele lui sunt compact orientate spre interior, ca un arici care ar avea ţepii invers aşezaţi.

În Solenoid există încă o întrebare recurentă legată de artă, cu eternitatea ei, şi viaţă, cu efemeritatea, cu „ticăloşia” ei. Răspunsul pe care îl dă cartea este singurul răspuns pe care-l poate da un artist adevărat: nu există capodoperă în afara vieţii, viaţa şi dragostea sunt cele care trebuie salvate, iar salvarea (în alt registru mântuirea) este posibilă. Ţipătul vieţii este unul dublu: ucigător şi salvator, moarte şi naştere. De aici finalul, dătător de speranţă, salvator sau, poate, sugerând numai o prelungire a durerii.

Din poezie, stilul cărtărescian a păstrat plasticitatea, capacitatea de a da trup ideilor abstracte. Se pot da exemple de pe fiecare pagină, dar dau doar două, scurte: „Vocea omenească e gând care trece prin carne”. Şi „Fiecare fiinţă pe care ne-o amintim e ca o statuie într-o piaţă publică, la răspântia unor lungi bulevarde spaţiale, temporale şi psihice” (continuarea la p.682). Există un amplu plan filozofic al cărţii, doar că e transpus în imagini concrete, ca în marile poeme filozofice, ca-n Beowulf (cu care are în comun lupta împotriva monştrilor), ca-n Dante (cu care are în comun Infernul şi încercarea de a te înălţa din el, dar nu şi existenţa luminoasă a dumnezeirii) sau ca în The Waste Land de T.S. Eliot (cu care are în comun deznădejdea). În acelaşi timp, şi acesta e câştigul strict narativ al acestei cărţi, cititorul nu este rătăcit între vise, el este călăuzit, ţinut de mână din capitol în capitol, pe parcursul a patru părţi, până la apocalipsa sau apoteoza (ambele!) dintr-un spectaculos sfârşit. Paginile finale – care se ratează cel mai des în literatură, chiar în marile creaţii – sunt aşadar, aici, reuşite şi pe măsura întregii construcţii.

Deşi sunt, în Solenoid, şi toate temele recurente din proza cărtăresciană, nici o clipă nu există senzaţia de repetiţie, de déjà vu. Nici nu e de mirare: suntem pe altă treaptă a creaţiei şi ceea ce se vedea la firul ierbii este acum privit de sus, fapt care schimbă complet geometria desenului, cum ştie oricine a privit măcar o dată prin hubloul avionului.

Solenoid este o carte fără pereche chiar şi în creaţia lui Mircea Cărtărescu. Este portretul artistului la maturitate, când pune în cauză totul, începând chiar cu arta şi scrisul şi când încearcă din toate puterile minţii sale să rezolve uriaşa ghicitoare a lumii. Frumuseţea este că o face, această încercare, şi după ce şi-a demonstrat sieşi (prin teoria cu dimensiunile mereu mai numeroase ale lumii) că e imposibil, că n-are cum să izbutească. În schimb însă, în roman, lui Morfeu, zeul visului, pare că îi vine în ajutor tatăl său Hypnos, creând în cititor un efect morfino-hipnotic cu totul special, ca şi cum, într-adevăr, zidul lumii noastre limitative s-ar fi spart şi o splendidă uşă adevărată s-ar fi deschis „pe aer”.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *