4.
Conform unuia dintre principiile de bază ale Ligii Arabe, nici un stat arab nu trebuie să ridice armele împotriva altui stat arab pentru a decide o dispută. Între ţările arabe existaseră numeroase dispute. Uneori, un stat revendica întregul teritoriu al unui vecin, considerat parte a teritoriului naţional, detaşată şi separată de intervenţia imperialistă. Exemple remarcabile au fost pretenţia marocană asupra Mauritaniei, cea egipteană asupra Sudanului, cea siriană asupra Libanului şi cea irakiană asupra Kuweitului. Egiptenii au renunţat la pretenţiile lor faţă de Sudan în 1953, recunoscîndu i suveranitatea. Marocanii au recunoscut Mauritania în 1970. În noiembrie 1994, guvernul Irakului a fost obligat să accepte suveranitatea şi integritatea teritorială a Kuwaitului – o renunţare obţinută doar după un conflict lung şi înverşunat.
Revendicarea irakiană a venit sub două forme – uneori prin rectificări de frontieră, alteori prin pretenţii asupra întregului Kuweit. O acţiune ameninţătoare a Irakului, înreprinsă în 1961, a fost contracarată de trimiterea promptă a unor trupe britanice în Kuweit. Aceasta a oprit înaintarea irakiană pentru moment, dar nu a pus capăt revendicărilor. Pretenţiile siriene asupra Libanului şi, în mai mică măsură, asupra tuturor teritoriilor din fostul mandat pentru Palestina au rămas, de asemenea, nerezolvate. Au existat cîteva neînţelegeri şi altercaţii minore de frontieră – între Maroc şi Algeria în 1963, între Libia şi Ciad în 1980 şi, din nou, în 1986 1987, şi alte conflicte asemănătoare, dar acestea au avut o însemnătate pur locală, afectînd puţin sau deloc modelul general de evoluţie. Prima violare semnificativă a principiului Ligii Arabe s a produs în 1990, prin invazia, ocuparea şi anexarea irakiană a statului suveran Kuweit. Începînd ca un conflict interarab, situaţia a degenerat rapid într o criză internaţională majoră.
Uneori, în urmărirea idealului panarab, s a încercat unirea unor state arabe iniţial suverane într o formă de asociere directă, dar voluntară. Cea mai notabilă dintre acestea a fost Republica Arabă Unită, alcătuită prin unirea Egiptului cu Siria în 1958. După cîţiva ani de coabitare zbuciumată, Siria s a retras din RAU şi în 1961 şi a reluat existenţa separată. Alte cîteva tentative, iniţiate în special de guvernul libian, au rămas fără rezultat.
Statele arabe postimperiale, cu puţine excepţii, sînt de origine extranee şi au caracter artificial, dar s au dovedit remarcabil de perseverente – şi încununate de succes – în păstrarea statalităţii lor independente şi a integrităţii lor teritoriale. În ciuda nenumăratelor încercări în ambele sensuri, nici un stat arab nu s a dezmembrat încă; de asemenea, nici unirea unui stat arab cu altul nu a funcţionat – cu excepţia discutabilă a Yemenului.
Bernard Lewis, Istoria Orientului Mijlociu. De la apariţia creştinismului pînă în prezent
Traducere de Lucian Leuştean,Polirom, 2014
Dintre toate războaiele care şi au avut originea şi s au derulat în această regiune în ultimul timp, două au fost deosebit de distructive, înverşunate şi prelungite: seria de războaie scurte dintre Israel şi statele arabe, care a început în 1948 şi e posibil să se fi încheiat în 1994, şi lungul război dintre Iran şi Irak din 1980 pînă în 1988.
Războaiele israeliano arabe îşi au originea în evenimente derulate cu mult timp înainte de înfiinţarea statului Israel în 1948, cînd conducerea arabă din Palestina se străduia să oprească şi să inverseze construirea teritoriului naţional evreiesc în acea zonă. Această luptă a început cînd Palestina, încă necunoscută sub acest nume printre locuitorii săi, era parte componentă a Imperiului Otoman. Lupta s a acutizat după stabilirea mandatului britanic, termenii acestuia constituind o recunoaştere formală a principiului teritoriului naţional evreiesc în Palestina. A atins proporţiile unei crize în anii ’30 şi ’40, odată cu ascensiunea la putere a naziştilor în Germania şi răspîndirea ideilor şi practicilor naziste, prin forţă şi nu numai, în multe alte ţări. Instaurarea antisemitismului militant în inima Europei părea să confirme analiza sionistă despre soarta evreilor; uşile închise ale fostelor ţări de imigraţie şi economiile lor răvăşite de recesiune au lăsat şuvoiul în creştere de refugiaţi evrei din Europa şi, ulterior, din Orientul Mijlociu fără ieşire.
La sfîrşitul războiului, în 1945, vasta majoritate a evreilor din Europa ocupată de germani erau morţi, doar cîteva sute de mii rămăseseră în viaţă, cei mai mulţi în aşa numitele tabere de „persoane strămutate”. Cei care veniseră din Europa Occidentală s au întors acasă şi au fost reintegraţi fără prea mari dificultăţi. Cei proveniţi din Europa Centrală şi de Est, din ţări care treceau prin prefaceri interne, invazii şi ocupaţii străine, s au confruntat cu probleme mult mai mari; adesea, cînd încercau să se reîntoarcă, erau primiţi de foştii vecini cu ostilitate şi violenţă. De aceea mulţi dintre ei, decît să îndure un nou ciclu de represiune şi persecuţie în mîinile compatrioţilor lor neîncrezători, au preferat să şi asume riscurile unei călătorii spre Ţara Făgăduinţei.
