1.” Visez o şcoală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic. Să trăieşti liniştit şi cuviincios, într-o margine de cetate, iar oamenii tineri, câţiva oameni tineri ai lumii, să vină acolo spre a se elibera de tirania profesoratului. Căci totul şi toţi dau lecţii. Totul trebuie învăţat pe din afară şi pe dinafară, iar singurul lucru care le e îngăduit din când în când e să pună întrebări. Dar nu vedeţi că au şi ei de spus ceva, de mărturisit ceva? Şi nu vedeţi că noi nu avem întotdeauna ce să le spunem? Suntem doar mijlocitori între ei şi ei înşişi… Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conţinuturi, nu sfaturi, nu învăţături. Filozofia ca donjuanism. Pe lângă ea, oamenii de specialitate fac simple căsnicii burgheze. Esenţialul e să cucereşti. Nu să accepţi. Nu să ştii. Visez o şcoală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic. Să trăieşti liniştit şi cuviincios, într-o margine de cetate, iar oamenii tineri, câţiva oameni tineri ai lumii, să vină acolo spre a se elibera de tirania profesoratului. Căci totul şi toţi dau lecţii. Totul trebuie învăţat pe din afară şi pe dinafară, iar singurul lucru care le e îngăduit din când în când e să pună întrebări. Dar nu vedeţi că au şi ei de spus ceva, de mărturisit ceva? Şi nu vedeţi că noi nu avem întotdeauna ce să le spunem? Suntem doar mijlocitori între ei şi ei înşişi… Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conţinuturi, nu sfaturi, nu învăţături. Filozofia ca donjuanism. Pe lângă ea, oamenii de specialitate fac simple căsnicii burgheze. Esenţialul e să cucereşti. Nu să accepţi. Nu să ştii.” (C Noica- Jurnal filozofic)
2.
3.humanitas.ro: CONSTANTIN NOICA (Vităneşti-Teleorman, 12/25 iulie 1909 – Sibiu, 4 decembrie 1987). A debutat în revista Vlăstarul, în 1927, ca elev al liceului bucureştean „Spiru Haret“. A urmat Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti (1928-1931), absolvită cu teza de licenţă Problema lucrului în sine la Kant. A fost bibliotecar la Seminarul de Istorie a Filozofiei şi membru al Asociaţiei „Criterion“ (1932-1934). După efectuarea unor studii de specializare în Franţa (1938-1939), şi-a susţinut în Bucureşti doctoratul în filozofie cu teza Schiţă pentru istoria lui Cum e cu putinţă ceva nou, publicată în 1940. A fost referent pentru filozofie în cadrul Institutului Româno-German din Berlin (1941-1944). Concomitent, a editat, împreună cu C. Floru şi M. Vulcănescu, patru din cursurile universitare ale lui Nae Ionescu şi anuarul Isvoare de filosofie(1942-1943). A avut domiciliu forţat la Câmpulung-Muscel (1949-1958) şi a fost deţinut politic (1958-1964). A lucrat ca cercetător la Centrul de logică al Academiei Române (1965-1975). Ultimii 12 ani i-a petrecut la Păltiniş, fiind înmormântat la schitul din apropiere.
Cărţi originale, enumerate în ordinea apariţiei primei ediţii: Mathesis sau bucuriile simple (1934), Concepte deschise în istoria filosofiei la Descartes, Leibniz şi Kant (1936), De caelo. Încercare în jurul cunoaşterii şi individului (1937), Viaţa şi filosofia lui René Descartes (1937),Schiţă pentru istoria lui Cum e cu putinţă ceva nou (1940), Două introduceri şi o trecere spre idealism (cu traducerea primei Introduceri kantiene a „Criticei Judecării“) (1943), Jurnal filosofic (1944), Pagini despre sufletul românesc (1944), „Fenomenologia spiritului“ de G.W.F. Hegel istorisită de Constantin Noica (1962), Douăzeci şi şapte trepte ale realului (1969), Platon: Lysis (cu un eseu despre înţelesul grec al dragostei de oameni şi lucruri) (1969), Rostirea filozofică românească (1970), Creaţie şi frumos în rostirea românească (1973), Eminescu sau Gânduri despre omul deplin al culturii româneşti (1975), Despărţirea de Goethe (1976), Sentimentul românesc al fiinţei (1978), Spiritul românesc în cumpătul vremii. Şase maladii ale spiritului contemporan (1978), Povestiri despre om (după o carte a lui Hegel: „Fenomenologia spiritului“) (1980), Devenirea întru fiinţă. Vol. I: Încercare asupra filozofiei tradiţionale; Vol. II: Tratat de ontologie (1981), Trei introduceri la devenirea întru fiinţă (1984), Scrisori despre logica lui Hermes (1986), De dignitate Europae (lb. germ.) (1988), Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru (1990). Audiobook: 3 poeme filozofice către S., (Humanitas Multimedia, 2003).
4.Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu sînt doi dintre cei mai cunoscuţi discipoli ai lui Constantin Noica. Andrei Pleşu: “era un om foarte bine crescut – nu ştiu dacă aţi observat că această virtute dispare. Îmi făcea plăcere să văd că cineva ştie să întreţină o conversaţie, ştie să spună ce-i de spus la o masă, la o plimbare, la o dezbatere şi, mai ales, ştie cum s-o facă. Domnul Noica era un om foarte cultivat, care-şi ştia bine meseria şi care avea capacitatea de a te face, în mod spontan, aderent la întrebările şi la cercetările lui. Era un om atent la celălalt – iarăşi vă întreb dacă aţi observat cât de puţin mai ştiu astăzi oamenii să asculte şi să intre în dialog cu celălalt. Noica ne-a spus odată: „Când am în faţa mea un tânăr, el îmi devine brusc mai important decât eu însumi“. Asta-i o virtute pe cale de dispariţie: să poţi uita de tine, să te investeşti într-un interlocutor care aşteaptă de la tine răspunsuri, sfaturi, reacţii potrivite. Iar el avea această virtute extraordinară de a-ţi da senzaţia că tu eşti cel important în momentul în care discuţi cu el.” Gabriel Liiceanu, autor, între altele, al fabulosului “Jurnal de la Păltiniş”, carte în care personaj principal, iradiant era chiar Constantin Noica : “Păltinişul era un tărâm al lotofagilor. Vă amintiţi ce erau lotofagii în povestea aventurilor lui Ulise: „mâncători de lotus“. Mâncând din planta asta cu virtuţi de drog, lotofagii uitau de lumea din care veneau. Noica ne droga cu lotusul culturii. Era drogul evadării din teroarea Istoriei. Un drog dublu vinovat: pentru cei care păzeau graniţele Terorii, „mâncătorii de lotus“ de la Păltiniş erau transfugi; pentru judecătorii noştri din istoria actuală, era vorba de un drog vinovat pentru că ne sustrăgea de pe frontul „luptei cu Teroarea“. Cred că cei care, după ’90, au descoperit „Jurnalul“ şi s-au dus la Filozofie n-au făcut decât ce fac cei ce citesc cărţile marilor exploratori: unii dintre ei se duc să vadă cu ochii lor ţinutul descoperit.” Mai multe, aici: http://adevarul.ro/cultura/carti/constantin-noica-gabriel-liiceanu-andrei-plesu-interviu-1_528f2e44c7b855ff56257432/index.html
5.A stat 6 ani în închisoare, ca deţinut politic, la Jilava, fiind – în 11 dceembrie 1958 – primul arestat din celebrul lot Noica-Pillat. A fost eliberat în 1964, dar a fost permanent urmărit de către criminala Securitate pînă la sfărşitul vieţii. Povestea “urmăritului” de către Securitate Constantin Noica este ea însăşi uluitoare. Ea este sistematizată într-o carte impresionantă – http://www.humanitas.ro/humanitas/constantin-noica-arhiva-securitatii. “A reuşit oare Noica, în tentativele sale de „prelucrare“ a ofiţerilor Securităţii, să mute cu vreun milimetru limitele pe care Securitatea şi le dăduse dinăuntrul ei şi prin care se definea din capul locului? După frenezia cu care, în anii ’80, se dărâmau biserici, se desfiinţau institute şi se blocau contactele cu tot ce era „străin“, înclin să cred că nu. Dar asta nici nu înseamnă că tot ce conţine Dosarul său de urmărire vorbeşte vreo clipă de cedarea lui Noica (de ce ar fi făcut-o? Noica nu mai putea fi speriat – frică nu-i mai era, cred, de mult -, pentru că personal nu mai avea nimic nici de pierdut, nici de cerut), ci doar de nerenunţare, încăpăţânare, disperare şi inadecvare.” (Gabriel Liiceanu)
“Noica le spune în faţă securiştilor că, dacă i se cer servicii de turnător, e gata să se întoarcă la puşcăria Jilava, le aminteşte că a fost pălmuit în închisoare pentru refuzul de a colabora şi le explică, necomplezent, că o lege care interzice românilor să stea de vorbă, fără să raporteze, cu cetăţeni străini e o lege „ofensatoare“, „de proastă calitate“. În 1971 refuza să participe la un congres internaţional de logică tocmai ca să nu i se ceară să relateze eventualele convorbiri cu străinii. Admonestat că nu face publicistică „de actualitate“, Noica răspunde: „Eu nu fac filozofie ieftină.“ „Eu vă caut pe dvs. să mă ajutaţi să facem ceva în cultură. Alt tip de informaţii n-am dat niciodată şi nici nu voi da.“ (Andrei Pleşu)
6.Constantin Noica privea, uneori, meciurile de fotbal. “Nu mă uit la fotbal, ci la ideea de fotabalitate”.
7.” „Nu ştiu dacă şi în alte părţi Psalmii Vechiului Testament s-au citit la fel de mult ca la noi. În orice caz, eternitatea românească despre care vorbesc este de acest tip. Nu o plenitudine istorică, nu realizări majore – pe care neamul nostru nici n-ar fi avut când să le înfăptuiască -dau garanţia duratei; ci sentimentul că, în fond, există un plan faţă de care toată frământarea istorică este irosire şi pierdere. Dar – şi aici e aspectul nou faţă de tânguirea biblică – neamul românesc e şi el, într-un fel, solidar cu acel plan neschimbător. I se întâmplă şi lui multe, se frământă ceva în marginea lui, în inima lui, peste trupul lui chiar – dar el rămâne neschimbat. «Trece şi asta» e una din cele mai curente vorbe româneşti. Neamul nostru rămâne pentru că şi el participă, în felul lui, la eternitatea fiinţei.“”
8.Fiul lui Constantin Noica, Rafail Noica, este un foarte cunoscut călugăr ortodox. La sfîrşitul anilor 70, C. Noica i-a scris acestuia o faimoasă “Scrisoare către Rafail”. Iată un fragment din aceasta: “Voua va e data fiinta omului. E datoria voastra sa spuneti despre om ceva mai adanc si mai adevarat decat pot spune sarmana psihologie, sau biata antropologie si biata istorie. Se legasera nadejdi de stiintele acestea, dar nici una din ele n-a putut arunca in om sondele pe care le-a aruncat teologia, candva.
Veti consimti voi sa vedeti in teologie o stiinta a omului? Veti intelege sa faceti din comunitatile voastre de dragoste comunitati de cunoastere? Veti consimti sa nu spuneti nu unei lumi care urca, sau sa spuneti, ca vechii greci, un nu care sa fie mai slab decat da?
Eu nu am a-ti da lectii. Spre capatul vietii, vad ca nu stiu mai nimic. Dar cand ma uit indarat, vad ca e ceva sigur pana si intr-o viata ca a mea: e bucuria. N-am avut dreptate decat atunci cand m-am bucurat. Omul e fiinta care jubileaza. Omul a facut bucuria, si a vazut ca era buna.
Dar nu te poti bucura cu adevarat daca nu ai cunoastere, daca nu ai deschidere in lumina, daca oamenii sufera, daca sunt strambatati in jurul tau, daca sunt adevaruri nestiute in jurul tau, daca nu vibrezi de toata bogatia lumii tale, daca nu te desfeti cu joaca asta extraordinara a umanitatii din veacul nostru cu fluizii electrici si cu undele – daca nu stii tot si nu iubesti tot.
Imi vine atunci in minte ca, dincolo de iubire si cunoastere, ba cu ele cu tot, exista o ordo gaudii. Si-ti spun numai: bucura-te si fa ce vrei !
9.“De altfel e şi cea mai frumoasă declaraţie de dragoste: „Simt că te pot părăsi. Te iubesc atât de mult, încât s-a împlinit ceva în mine – şi acum te pot părăsi”. E inutil să întorci capul. S-ar putea să vezi nedumerire. Când pleci, e bine să crezi că ai socotelile încheiate.”
10.Nota testamentară a lui Constantin Noica: „Dacă se va interesa cineva de activitatea mea cărturărească, îl rog sănuţină seama de următoarele: 1. de biografia mea, ce nu are conţinut, în bună parte din voinţă proprie; 2. de traducerile mele literare sau pseudoliterare, întreprinse în tinereţe exclusiv sub solicitări exterioare; 3. de două din traducerile mele filozofice, anume cea din Presocratici (vol. I, partea finală), ajunsă la tipar în condiţii regretabile, precum şi de întinsa traducere din Alexandru din Afrodisia, aflată în arhivele Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice.
Mi-am trăit fără rest viaţa în idee. Este bine să sfîrşim.
Constantin Noica
Păltiniş, 198…“
