Timpul trece, pietrele rămân

Eram într-o perioadă în care toată lumea căuta marea dragoste. Femeile o căutau în fiecare bărbat cu care apucau să schimbe două vorbe, punându-şi în gând aceeaşi întrebare retorică transmisă de la mamă la fiică: “El o fi alesul?”. Bărbaţii o căutau în fiecare femeie la prima vedere stabilă emoţional dar amantă perfectă, după principiul bărbătesc: “una puta en la cama y una dama ante la sociedad”. Această piedică pe care şi-o punea fiecare a sterpezit în aşa fel relaţii dintre sexe, încât ele nu mai urmau un curs natural. Lipsa răbdării făcea ca femeile să nu mai cunoască bărbaţii de lângă ele, ci doar să-i eticheze ca posibili. Constanţa nehotărârii masculine făcea, tautologic vorbind, ca finish line-ul să nu vină niciodată. Nu se ştia exact ce era marea dragoste, dar era sigur că nimeni nu ştia cum să o găsească din cauză că o căuta greşit. Aşteptările mari provocau depresii şi mai mari şi cei mai mulţi indivizi frecventau cabinetul de psiholog ascuns sub eufemismul cursurile de dezvoltare personală.

Mulţi dintre cei care formau o pereche nu se potriveau, dar fiecare trăgea cu atâta căpoşenie din timpul celuilalt, încât rămâneau amândoi fără energie. Era clar ca râurile Ohabei-Sibişel că nu se potriveau, dar singurii care nu acceptau erau chiar ei înşişi, cei care se oglindeau în apele tulburi ale Slătioarei. Frustrările, sechelele se adunau gram cu gram până când puteau fi vândute nefericiţilor cu kilogramul. Nodurile în gât din discuţiile private despre viaţa de cuplu apăreau ca ciupercile otrăvitoare după ploaie. Şi totuşi, fiecare mergea din inerţie pe un drum noroios, furându-şi mişeleşte timpul.

Timpul era diplomat. Unii ar fi spus că era inteligent dar perfid, alţii l-ar fi caracterizat blând dar scurt. Cert era că timpul stătea în turnul lui de fildeş, trimiţând pachete tuturor celor care îl solicitau. Nu făcea cadouri, trimitea pachete cu timpi pe dimensiunea cerută. Nu punea niciodată ştampila, pentru că cei mai mulţi îl înjurau până la intenţia de a-i găsi locaţia originară: “Să-i.. mama lui de timp. N-am timp de nimic!”. Timpul îşi reconfirma părerea despre sistemul lui de curierat rapid şi corect prin cei mai sinceri care recunoaşteau: “Bă, ce greu a trecut timpul astăzi la birou. Îmi tot sprijineam bărbia în palmă la fiecare juma de oră”. Cei care furau timpul altora în contextul unui cuplu fosilizat se trezeau vorbind singuri: “A trecut timpul pe lângă noi”.

Cum cei mai mulţi nu mai dădeau randament la muncă -preocupaţi să-şi găsească marea dragoste pe tabletă, smartphone sau pc- statul în colaborare cu corporaţiile au gândit o platformă numită “Intră în LOVE”, zis proiect de lege al economiei sociale. Acolo fiecare chat-uia cu multe persoane, până când dădea de cea potrivită. Prietena mea mai mare, Maria, a abandonat gândul de a intra în LOVE după ce a auzit o discuţie între doi colegi de serviciu: “Băi, e femeia perfectă, am agăţat-o pe LOVE. Miroase ca o zână transpirată după sex. E drept că nu prea are ea vocabular, dar compenează din mâini”.

Maria trecuse deja prin câteva eşecuri şi spre deosebire de celelalte dăţi, n-a mai şters ultima despărţire cu o nouă cucerire, doar de dragul de a nu se mai simţi singură. Vorbele ei m-au marcat: “Sunt oglinzi în care nu vrei să te mai priveşti. Priviri costisitoare de timp”. M-au marcat, pentru că îmi spunea asta la o lună şi două săptămâni după ce se revăzuse cu cel pe care îl iubea de doi ani. Cu cel cu care avusese o relaţie de şase luni, cu cel care o umilise şi cu acelaşi care îi dăduse papucii, dar pe care ea a continuat să-l iubească. Să-l iubească până s-au revăzut.

De data asta, el s-a comportat diferit. A plâns la început. După ce s-a asigurat că Maria era din nou a lui, a revenit la vechile obiceiuri de a o tachina cu glumele lui proaste din cartiere de băieţi cu blugii largi. Maria avea 29 de ani la momentul respectiv şi majoritatea colegelor de liceu sau de facultate intraseră în LOVE şi se căsătoriseră. În plus, mama ei o întreba constant: “Şi când ne faci un nepoţel? Ai învăţat toată viaţa. E timpul şi pentru altceva”. Într-un fel se bucura că se revăzuse cu Ciprian, pentru că nutrea speranţa să împace pe toată lumea printr-o căsătorie cu el.

După o lună jumătate de tachinelile lui Ciprian, într-o dimineaţă Maria s-a trezit goală. Goală de orice fel de simţire. L-a sunat şi i-a spus: “Nu mai simt nimic. Cu bine”. N-a mai cerut nici un sfat nici unei prietene, nu a mai dat explicaţii despre viaţa personală mamei şi a decis să înfrunte fiara care a instalat frica în măruntaiele oamenilor de toate tipurile. Fiara numită singurătate. Maria a intrat în SINGURĂTATE. Îmi trimitea lunar cărţi poştale de acolo, pe care le-am citit plângând. Pe ultima mi-a scris: “Draga mea, mi-am regăsit liniştea. Am timp să mă cunosc pe mine. Nu mai sper să găsesc marea dragoste, pentru că speranţa e pentru proşti. Adevăratele relaţii de succes cer sacrificiu. Iar eu nu sunt pregătită pentru asta”.

Au trecut 65 de ani de atunci. Amintirile despre Maria mă debusolează. Am mers pe urmele ei, din dorinţa de a-i face dreptate. Târziu mi-am dat seama că era calea ei. De multe ori m-am înrebat care să fi fost a mea.

Un comentariu

  1. Andrei Crăciun Andrei Craciun says:

    Am întâlnit-o pe Maria într-un tranzit. Ce nu ţi-a spus a fost că, după ce s-a retras în SINGURĂTATE, a trebuit să returneze toate pachetele cu timpi, către aceeaşi adresă necunoscută.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *