Obsesiile lui Ceaușescu ne-au măcinat până în măduva oaselor. Dintre toate politicile, Decretul copiilor cu ochi albaștri ne-a schimbat viața. Înainte de ’90, profilul copilului model-blond, ochi albaștri, durduliu, deci bine hrănit, pioner liga I – era recomandat pe linia politică. Recomandarea s-a transformat în obligație după Revoluția câștigată de partidul comunist. Fiul Poporului a venit cu o nouă dispoziție: Să fie, tată, toți cu ochi albaștri! Dacă nu au, le facem! „Cu ce le fac, maică? Cu carioca?!”, mă întreabă bunică-mea.Am schimbat vorba; de parcă mă apucam să o întristez pe bunică-mea cu noile descoperiri în materie de genetică și cu bine-cunoscutul „Vaccinul Blue”. Doar nu-i frământam liniștea, spunându-i că sunt printre ultimele generații cu ochii căprui, alături de alții cu ochii negri sau verzi. Mai ales că în familia noastră ochii verzi au fost moșteniți de la ea de către 12 dintre cei 20 de nepoți pe care îi are. Noroc că m-am născut în ’89.
După decret, viitorii părinți aveau trei opțiuni. Fie făceau ei vaccinul înainte de procreare. Fie făcea copilul la naștere. Fie plăteau o taxă de îi ustura negrul și căpruiului verdelui de ochi. Așa au apărut albăstreii; Pentru soră-mea plătesc ai mei taxă și acum, din ’96 de când au refuzat vaccinul; asta mai are și ochii verzi, de parcă e mare diferență de la verde la albastru. Dar emblema e emblemă. Și e albastră. Îți intră în ochi când ieși pe stradă, de nu mai știi ce culoare au ai tăi când ajungi acasă.
Când împlinești 25 de ani cam trebuie să fii așezat la casa ta, măcar cu un copil. Nu vrei? Taxe! – de celibat plus amendă pentru încălcarea politicii demografice. Unii părinți au fost încântați la ideea albăstreilor. Alții au ales să plătească taxe. Mai grav a fost în cazul cuplurilor cu ochi albaștri de la mama natură care au refuzat să facă copii. Taxe? Nu. Inițial amendă, după care celulă. Nu că n-ar iubi lumea copiii. Ajungi să iubești și gândăciocii care-ți ies din portofel când îl scoți să cumperi o pâine. Dar una e să-i faci de drag, alta să-i faci pe bandă rulantă… pe toți albaștri, te apucă depresia. De cinșpe ani avem cu douășapte de sanatorii în plus, numai în metropolă. Zise și Case de vacanță.
Și eu plătesc taxă. Adică îmi taie direct din bursa de la doctorat taxa de celibat. Stau în cămin și scriu toate astea în jurnalul pe care îl ascund sub salteaua cu arcuri ieșite viguros. Am două bluze pe gât, ciorapi de lână în picioare, velințe trase pe genunchi. Mi-e frig, desigur, dar gândul că suntem șapte în cameră mă încălzește. Fetele dorm. Nu e prima dată când scriu în viul nopții. Astă-toamnă m-am speriat de mine însămi. Cum să mă trezesc în fiecare dimineață la 05.17? Timpul m-a obișnuit cu mine și straniul meu a devenit rutină. La masă, scaunul de lângă mine e gol. Îmi place să cred că stă lângă mine când scriu, ba chiar că îmi șoptește câte un cuvânt mai sofisticat. N-au înțeles colegele de ce mă chinuiesc să îi fac loc încă unui scaun la masa de scris, când aș putea să-l pun lângă pat, sau oriunde altundeva în camera asta mare, cu pereții înalți și reci. Curând răsare soarele și vreau să adorm până se trezește Geta și Cami. N-am chef să mă şifoneze din nou portarului că scriu la ora asta.
Când intru în pană de idei mă uit în stânga mea, la scaun. O fi el gol, dar îmi transmite ceva aparte. E singurul lucru rămas în urma lui care să-mi amintească de noi. De noi stând pe balconul din Cișmigiu, pe scaunul ăsta amărât, cu trei picioare, recitind când afli, aproape din leagăn de Ioan Es. Pop. Îmi petrec timpul făcând te miri ce activități să-mi treacă de dor. Mă mint singură că-mi place să pictez, dar pun tablourile sub pat; că mă tonifiez alergând până la Eroilor, dar la întoarcere mănânc. Adevărul e că alergatul dă roade. Aș alerga până în Cotroceni, dacă nu ar fi barieră și nu mi-aș lua amendă că intru în gura mă-sii de zonă rezidențială. Ai trecut… pac! ies curcanii și îți cer permisul de rezidență. „Ești student? Păi… Grozăvești, Regie, acolo e zona ta!” și uite așa mă întorc cu câinii hănțănind după mine.
Mă tot gândesc cu ce aș putea să înlocuiesc trenul de la sfârșit de săptămâna, ruta București-Bacău. Sau îmbrățișările lungi de pe peron și săruturile apăsate. Urăsc locurile umblate de noi. Adică pe toate. Acum stau mai mult în cameră. De fapt, n-am mai ieșit de treișpe zile. Dar mâine promit că ies. Cred că s-a săturat și Radu să-mi facă cumpărăturile de la Cooperativa Carrefour. Într-o zi mai și râdeam. Zice: „Ce-ți iau?”. Zic: „Ia-mi trei dovlecei, două cepe și fericire la plic”. „Un duș rece nu vrei?”. „Păi, cam așa e tot timpul”. Ne tachinăm noi, dar Radu e singurul prieten de nădejde. Știe cum sunt și mă bucur că nu-i pasă a face dramă din asta. Îi mai dau și eu dero din când în când și brânză de la saramură cu vin demidulce de la olteni.
Plimbarea de acum două săptămâni din Tineretului m-a epuizat. M-am ținut eu tare că pot reveni la locurile frecventate de noi… Știi cum e să te uiți după fiecare șaten care trece pe lângă tine, vrând să fie el? Observi că nu are sprâncenele negre, stufoase și ochii căprui, înghiți în sec și mergi mai departe. Mergi până leșini. Cum s-a și întâmplat. Azi-noapte am visat ca a coborât cu un lift mare la mine. Un lift-clădire, o clădire-lift, dreptunghiulară. A încercat să-mi dăruiască ceva, dar pentru că eu jucam nu știu ce cu tovarășii și nu i-am dat atenție, el s-a supărat și a plecat. Mi-am dat seama la câteva secunde că era ceva important, așa că am alergat după el. El se îndrepta spre liftul ăla impunător, din metal ruginit. Am alergat să mă sufoc: „Mihai! Mihai! Așteaptă-mă, te rog! Îmi pare rău!”. A intrat în lift cu o femeie în haină de blană și când am ajuns eu, ce să vezi? Nu avea decât uși de coborâre. Când m-am trezit din vis era 05:17. M-am trezit atât de golită, încât nu mi-a mai păsat nici de puii de gândaci, care izbiți de lumină, ies de sub faianță, gresie, din frigier sau din dulap. Când i-am văzut orbecăind care-încotro de frică, m-am gândit: „Păi, nu trebuie să ajungă și ei la mama lor?”. Care mamă stă probabil sub gresie și nu are loc să iasă. Mădălina mi-a spus că n-a putut dormi noaptea trecută, pentru că i s-a urcat unul pe față. Sunt sigură că era unul mic, un pui, un copilaș.
Și noi am vrut să facem copii. Nu plătesc taxă de celibat decât de o jumătate de an. De când s-a întâmplat. Voiam trei sau cinci. Amândoi singuri la părinți ne asiguram bătrânețile. Eu Vărsător, el Cărăbuș cu ascendent în Bursuc. Ascendentul meu e în Maimuță, dar el a ținut să omitem asta, căci ieșea doar 3% compatibilitate. Îți dai seama ce combinație! Doi șateni, cu ochi căprui, din Oltenia și Moldova. Plănuiam să-i învățăm ambele dialecte. Pe lângă franceză, se subînțelege. Da, franceză. Voiam să emigrăm în Romandia, regiunea francofonă a Elveției, să scăpăm de teroare și de Vaccinul Blue. În ultimul an, taxele pentru altă culoare de ochi s-au înăsprit atât de tare că-ți fac imposibilă alternativa. Elveția e noul tărâm al făgăduinței. Faci ce te taie capul, atât timp cât ești cetățean cu taxele la zi. Acolo puteam să ne afirmăm esența și să ne practicăm religia.
Problema care ne tot măcina era asta cu părinții și frații. Cum să plecăm și ei să rămână? Cum să nu ne creștem copiii lângă bunici? Dar ce ne facem cu transferul de material genetic albăstrel? Țineam foarte mult ca ei să aibă parte de educație religioasă ortodoxă, chiar și pe ascuns. Dar cum s-ar fi pupat asta cu adoptarea noii științe care schimbă funcționarea eredității? Pe Mihai îl tot suna mama lui până și noaptea să nu plece, să nu o lase. Dar el a plecat într-o dimineață, fără măcar să-mi spună mie. Și s-a întors seara la mine băiat cu ochii albaștri.
