Este indiscutabil că ficţiunea legală a celor Două Corpuri ale Regelui a fost un aspect caracteristic al gândirii politice engleze din epoca reginei Elisabeta şi a primilor Stuarţi, dar ar fi o greşeală să sugerăm că asemenea speculaţii au fost limitate la secolele al XVI lea şi al XVII lea sau că nu au avut antecedente.
Poate nu era un loc comun, dar cel puţin un elisabetan proeminent precum arhiepiscopul Matthew Parker ştia că, cu aproape cinci secole înaintea sa, un autor medieval anonim elaborase nişte idei stranii despre persoana „îngemănată” a unui rege. Căci arhiepiscopul Parker, care, cu puţin timp înainte de moartea sa, în 1575, îşi lăsase moştenire preţioasa bibliotecă vechiului său colegiu, Corpus Christi de la Cambridge, avea printre comorile sale unicul manuscris existent al unor tratate teologice şi politice foarte interesante, care fuseseră redactate în jurul anului 1100 de un cleric necunoscut. Într un limbaj îndrăzneţ, tratatele dezvăluiau opiniile vehement antigregoriene şi puternic regaliste ale autorului, purtând încă amprenta Luptei pentru Învestitură. De la prima lor publicare, cu circa 50 de ani în urmă, pamfletele au atras tot mai mult atenţia istoricilor; dar, în pofida tuturor eforturilor ştiinţifice, nu a fost posibilă stabilirea numelui autorului, deşi cel mai recent studiu arată fără urmă de îndoială că „Anonimul” era un normand, poate chiar un membru al înaltului cler al ducatului Normandiei.
Ernst H. Kantorowicz
Cele două corpuri ale regelui
Traducere de Andrei Sălăvăstru
Prefaţă de William Chester Jordan
Postfaţă de Alexandru Florin Platon
Polirom, Iasi, 2014
Carte publicată şi în ediţie digitală
Există puţine probleme din domeniul ecleziologiei şi al politicii pe care Anonimul Normand, care avea cunoştinţe solide de literatură teologică, de liturgică şi de Drept Canonic, nu le a abordat în maniera sa mereu originală, mereu surprinzătoare şi mereu spirituală. Printre numeroasele subiecte pe care a considerat nimerit să le discute, era şi acela care mai târziu avea să fie definit drept persona mixta, „persoana mixtă” în care se îmbinau capacităţi sau nivele variate. Desigur, „îmbinările” unor capacităţi variate pot fi identificate şi astăzi, ca în orice altă epocă şi aproape în orice alte circumstanţe. Totuşi, conjugarea a două sfere aparent eterogene a exercitat o atracţie specială într o epocă dornică să reconcilieze dualitatea acestei lumi şi a celeilalte, a lucrurilor efemere şi a celor eterne, a celor seculare şi a celor spirituale. E suficient să ne gândim la „îmbinarea” călugărului cu cavalerul postulată în ordinele cavalereşti de călugări pentru a înţelege tiparul ideilor mobilizatoare ale epocii respective; era mai mult decât o metaforă întâmplătoare ca un abate de la Cluny să fie numit angelicus videlicet et humanus, întrucât, trebuie să ne amintim, monahul pretindea să exemplifice în existenţa sa din această lume, în trup, vita angelica a fiinţelor celeste.
Aici contează doar persona mixta din sfera politico religioasă, reprezentată în primul rând de episcop şi de rege, unde „îmbinarea” se referă la împletirea puterilor şi a capacităţilor spirituale şi seculare unite într o singură persoană. Din acest punct de vedere, capacitatea duală era o trăsătură obişnuită şi frecvent întâlnită în rândurile clerului din epoca feudală, când episcopii nu erau doar prinţi ai Bisericii, ci şi vasali ai regelui. Nu este necesar să căutăm cazuri extreme precum cel al episcopului francez care pretindea să respecte cu cea mai mare stricteţe celibatul ca episcop, fiind căsătorit ca baron, sau cazul lui Odo de Bayeux, care, la sugestia lui Lanfranc, a fost judecat de Wilhelm Cuceritorul în calitate de conte, şi nu de episcop; căci, la puţin timp după 1100, capacitatea duală a episcopilor a fost enunţată în termeni juridici într o serie de concordate pe care Sfântul Scaun le a încheiat cu puterile seculare. Este important, totuşi, că o diferenţiere aparent atât de evidentă precum aceea dintre spiritualitatea şi temporalitatea unui episcop, în care problema învestiturii s a încâlcit aproape iremediabil, a putut fi soluţionată doar cu mare dificultate şi numai gândirii limpezi a unei autorităţi juridice, Ivo de Chartres, i se datorează tragerea, în cele din urmă, a unei concluzii logice: recunoaşterea statutului dual alepiscopului. Sub patronajul lui Ivo, problema învestiturii episcopilor cu atribute temporale, alături de consacrarea ecleziastică, a fost reglementată în Anglia prin concordatul din 1107, iar de atunci înainte statutul dual al episcopilor baroni englezi a fost definit în mod clar. Habet duos status declarau judecătorii regali din timpul lui Eduard I în privinţa episcopului de Durham, care era în acelaşi timp conte palatin; judecătorii formulau astfel, deşi cu o mai mare precizie, doar ceea ce fusese deja descris în Constituţiile de la Clarendon (1164), precum şi cu alte ocazii.
