Dada, muzica şi gentilomul de catifea

Am ajuns să citesc un articol al unui ilustru om de ştiinţă american care trata materia neagră, elementul fantomatic al Universului care nu este reactiv radiaţiilor solare (sau de orice altă natură)  şi  nu reflectă, emite ori obsoarbe lumină. Această materie neagră compune peste 60% din masa Universului, este citoplasma întunecată a planetelor.  Există incipit şi inexorabil cu o maximă de neutralitate fizică în timp şi spaţiu.

Dadaismul aş vrea să cred că este materia neagră a artei în genere. A fost un curent aparent anarhic, de frondă, unde negarea ori nihilismul artistic erau principii şi nonconformismul regulă. Un spaţiu unde artiştii blamau societatea, mânjeau protipendada şi arta elitelor, populat de  oameni care căutau totuşi un leac, un panaceu pentru ororile războiului guvernate de principii sociale derizorii.

Dar arta a avut mereu avangardă, a căutat mereu libertatea socială şi culturală departe de conflictele vreunui stat. Aşa deci… arta a fost mereu dada? Materia neagră a artei… inexistentă până la descoperirea şi concretizarea ei.

Aşadar, curentul Dada a fost iniţiat de poetul de origine romănă Tristan Tzara (Trista Ţară – ironia lui are ecou şi acum) la 6 februarie 1916, in Zürich. Curentul va cultiva haosul şi arbitrarul în creaţia artistică şi este primit cu entuziasm de multe personalităţi ale epocii : Man Ray, Hugo Ball, Marcel Duchamp, Max Ernst, Dix, Kurt Schwitters şi nu în cele din urmă Erik Satie.

Dadaismului răspunde grotescului prin grostesc, absurdului prin absurd şi tiraniei prin provocare sfruntată. Ce este Dada? Era o întrebare ubicuă pe toate afişele ce invitau la expoziţii ori reprezentaţii muzicale.

Tout est dada!

Pe cât de delicios subiectul, va trebui să mă rezum doar la aceste date despre Dada – ul în general şi să mă apropii de exponentul lui muzical: Erik Satie. Un personaj unic în istoria muzicii, cât şi în istoria universală. Este pe departe cea mai lipsită de sobritetate şi dezavuată figură a sfărşitului de sec XIX şi începutul de  sec XX.

Erik Satie se naşte în anul 1866 la Paris şi este  iniţiat în muzică la vărsta de 15 ani, într-un timp în care opera Wagneriană era la zenitul popularităţii ei. Nici pe departe un prodigios în ale compoziţiei muzicale clasice, Satie era descris de profesorii lui drept un leneş, un nontalent nechibzuit.

După ce s- a înrolat în răndurile Bisericii Rosecruciane (unde a cochetat cu ethosul cântecului gregorian) Satie (plictisit) îşi înfiinţează propria lui Biserică! Denumită L’Eglise Métropolitaine d’Art de Jésus Conducteur . Unde el era înaltul prelat, profetul şi singurul credincios.

Spre a se susţine financiar Satie cănta într-un cabaret numit Chat Noir unde întălneşte un tănar compozitor, pe nume Claude Debussy.

Cei doi se împrietenesc şi discută despre muzică în repetate rănduri. În una din discuţiile lor, Satie îl sfătuieşte pe Debussy să evite stilul wagnerian şi să exploreze alte tărâmuri muzicale mai departe de ariengarda sec XIX (lipsa centrului tonal, modalismul asiatic, instrumente şi sonorităţi noi, exotice). Debussy i-a transmis lui Ravel acest imbold satian (să-i spunem) şi împreună cei doi au scris lucrări în stil Satie, care mai tărziu aveau să ducă la impresionismul francez! Aceste fapte sunt relatate foarte tărziu de cei doi, mult prea tărziu ca cineva din epocă să realizeze în timp util ce fel de minte şi intuiţie artistică poseda Erik Satie.

Satie se prezenta drep un gymnopedist, cuvănt inventat de el (gymnos – descoperit, pedos– picior ) şi folosit în ciclul pentru pian (Gymnopedie no.1,2 et 3), nu mânca nimic ce nu era alb,  avea suspendate  pe tavanul apartamentului circa 88 de umbrele deschise şi dispreţuia lumina soarelui. Un anti-erou prin definiţie.

Dar de ce el şi Dada ? Fiindcă Satie a rezonat cu Dada? Nu! Dada a rezonat cu Satie! Omul care a văzut cum avangarda artistică din cea mai corozivă şi potentă îl ajunge în sfărşit din urmă.

Mai sus am precizat cum Satie a inspirat impresionismul francez (muzical), o muzică luxuriantă, voalată, subtilă şi cu o bogăţie de planuri melodico-armonice. Muzica lui Satie se situează la polul opus. Este directă, lineară , simplă, fără ornamente şi în acelaşi timp, hopnotizantă şi scrutătoare. Satie este compozitorul care foloseşte mijloace puţine spre a-şi transmite mesajul, un stoic ce nu se lasă sedus de exuberanţa epocii lui. L-a cunoscut pe Trinstan Tzara in 1917 cand a şi scris lucrarea sa dada de pomină Parade.

Drept exemple muzicale vă voi dezambiguiza trei opere distincte! Un astfel de personaj ar trebui explorat exhaustiv.

1. Gnossienne – pian solo. O legendă spune că Satie şi-a găsit inspiraţia pentru acest ciclu ascultănd un ansamblu de ţigani români. Tenta uşor mioritică a temelor ne trimite cu găndul la plaiurile noastre. Notez din nou simplitatea şi eleganţa specifică cât şi inovaţia lingvistică, o gnoză muzicală.

2.Gymnopedie – pian solo. Un ciclu de maturitate în creaţia lui, unde Satie îşi arată interesul pentru psihanaliză şi hipnoză. Aici pianul este pendulul psihologului iar tematica repetitivă vocea care îţi comandă căderea în adăncul subconştientului tău.

3.Parade – Scrisă cu ajutorul sprijinul şi directa participare a lui Diaglilev şi Piacasso, această piesă reuneşte toate artele. Baletul este descris de peotul Guillaume Apollinaire drept un soi de suprarealism (cu trei ani înainte de debutul curentului respectiv). Muzica, coregrafia, pictura se întălnesc într-un mediu acid şi sarcastic. Lucrarea a avut debut în anul 1917 şi a creat un scandal de proporţii. Oameni mureau pe front în timp ce dada-iştii râdeau!

Muzica este uşor stranie, Satie a cerut un foc de armă drept percuţie şi ragtime pe balet|!| Scandalizat de partitură, un flautist s-a ridicat şi l-a întrebat pe Satie dacă îl crede idiot! Răspunsul lui a fost „Nu. Nu te cred idiot. Dar poate mă înşel…”