Muzici noi, paradigme noi!

„Muzica este liantul universal (…)” – Liviu Dănceanu.

În toţi anii mei de studenţie în cadrul Universităţii de Muzică nu am reperat o axiomă mai ontologic universală, mai plină de sens şi elocinţă ca aceasta. Ce altceva este muzica de nu o forţă catalizatoare, o enzimă ce leagă şi transformă în conştiinţa fiecăruia realitatea. Orice activitate fie ea cât de mundană ori elevată este potenţată şi chiar metamofozată prin cinetica muzicii.

Cu toţii trăim într-un secol al imensităţii informaţionale, unde muzica apare într-o quasi-infinitate de manifestări, un caleidoscop auditiv, un haos. Din acest haos eu aleg să mă apropii de muzica savantă.

Muzica savantă? Un termen teribil de steril dar eficient, care (aici trebuie sa mă credeţi) îndeplineşte toate imperativele estetice contemporane. Muzica savantă este cunoscută în constiinţa colectivă drept muzică clasică ori muzică de factură cultă (instrumentală, vocală, vocal – instrumentală). Paradigma muzicii savante este un fenomen antropologic interesant: până în sec. XX respectiv sec. XXI, această muzică era cea dominantă în viaţa culturală (mainstream-ul), o sursă inconturnabilă a geniului uman exprimat prin sunet. După emanciparea muzicii uşoare (deloc peiorativ) aceasta a intrat treptat în semi-obscuritate şi, într-o pantă degenerativă continuă a ajuns ca la sfărşitul secolului XX sa fie o muzică de nişă, o muzică a elitelor pentru elite, o muzică ce şi-a pierdut aparent comunicarea cu individul, cu a sa comunitate (pe care vrea s-o reprezinte).

În seria acestor articole, voi încerca să construiesc o punte peste acest ABIS creat între muzica savantă şi auditoriu (voi, eu, noi). Fiecare articol va avea ataşată o scurtă audiţie ce ne va apropia din ce în ce mai mult de paradigma muzicii contemporane.

Astăzi vă las cu ,,Preludiu la Unison” (1903) de George Enescu (dirijată tot de el).

În acest moment muzical, Enescu alege ca întregul aparat orchestral să funcţioneze în tandem, într-o egalitate sonoră fără ierarhizări.

Un pas peste ABIS…