Scriu aceste randuri la doar o zi distanta de intrarea in anul centenar Corneliu Coposu. Intr-un timp al atitor abdicari, conformisme, miselii si oportunisme, Corneliu Coposu a incarnat ideea de moralitate in politica. A fost un om demn, curajos si onest. Atunci cind Romania a iesit din marasmul comunist, Corneliu Coposu a stiut sa reziste strategiilor restauratoare ale succesorilor disparutului, nu insa si defunctului PCR. A cultivat dialogul, dar a refuzat abdicarile morale. Avea vocatie de fondator, de lider, de calauzitor. O facea cu contagios umor si fireasca modestie, nu suporta ceea ce se cheama self-righteousness. Orice pompozitate il agasa. Despre un jurnalist si romancier care se impauna pana la satiu cu meritele sale de politolog, mi-a reprosat, jumatate in gluma, jumatate in serios:” Tie ti-l datoram!” Intr-o vizita la Washington, la o receptie, a fost plasat de catre organizatori la masa de onoare. A cedat locul altcuiva, a venit la masa unde ne aflam cativa intelectuali si a conversat cu noi despre directiile vietii politice din Romania. Sunt sigur ca Mircea Mihaies isi aminteste momentul.
Pentru Corneliu Coposu, comunismul a fost un calvar impus de un ocupant strain unui popor umilit si martizat. Moartea tragica a lui Iuliu Maniu, modelul sau existential, propria sa detentie de17 ani, victimizarea sistematica a elitelor politice si culturale, distrugerea economiei de piata si exploatarea salbatica a taranimii, au fost tot atitea elemente care au sustinut viziunea democratic-anticomunista a lui Corneliu Coposu.
Pentru el nu era de conceput, dupa baile de singe din timpul Revolutiei din decembrie 1989, sa tolereze o repetare a distrugerii noii democratii precum in perioada 1945-1946. Lucrurile acestea le-am spus de prea multe ori ca sa mai fie nevoie sa insist. Pentru mine, optiunea lui Corneliu Coposu, pretuita pina si de veteranul comunist Alexandru Barladeanu in omagiul publicat in 1995 pentru ilustrul disparut, a fost sa se mentina consecvent de partea valorile democratice si pro-occidentale.
Cind am spus ca decesul lui C. Coposu a insemnat sfaristul epocii eroic-principiale a Conventiei Democratice, aveam in vedere ca pentru Ion Iliescu si partizanii sai, dl. Coposu simboliza o viziune complet diferita de a lor privind trecutul, prezentul si viitorul Romaniei. Exigentele etice ale lui Corneliu Coposu, inclusiv pozitia monarhista, dadeau cosmaruri nomenklaturii resuscitate si tot mai insetata de revansa. Se putea tolera o Conventie la putere, atita timp cit in spatele ei nu se mai afla adevaratul arhitect al rezistentei anti-autoritare de dupa 1989. Faptul ca Ion Iliescu a cedat functia de presedinte (nu si puterea reala) a fost legat de convingerea sa (si a amicilor sai de mafie politico-financiara) ca Emil Constantinescu este alta plamada decat Corneliu Coposu. Nu s-a inselat batranul bolsevic.
Evident, daca ar fi trait Corneliu Coposu e greu de imaginat ca Palatul Cotroceni ar fi fost condus de coteria sicofantilor lui Emil Constantinescu si ca fortele civic-democratice vor fi treptat marginalizate si eliminate din joc. Stiu cat de obedient era fostul rector al Universitatii din Bucuresti cu presedintele PNT-CD. Am trait eu insumi cel putin un moment in care am constatat ca un cuvant al lui Corneliu Coposu era suficient pentru ca Emil Constantinescu sa-si ajusteze reactiile si comportamentul.
Am fost apropiat de Domnia Sa, l-am intilnit in repetate rinduri, la Bucuresti si la Washington. Am stat de vorba ore in sir despre comunism, fascism, valori pluraliste si despre natura derutanta a hibridului politico-economic pe care il numim post-comunism. Dl. Coposu nu se abatea de la un cod moral precis. Pentru el, gruparea lui Ion Iliescu era uzurpatoarea Revolutiei. Nu era dispus sa sustina politicieni care nu dadeau dovada devotamentului fata de ideea monarhica. Evident, puteam sa avem dezacorduri, dar pozitiile noastre erau convergente, daca nu identice, la capitolele cu adevarat importante. Cind m-am referit, intr-un volum de dialoguri cu Mircea Mihaies, la radicalismul lui Corneliu Coposu, aveam in vedere verticalitatea sa nedezmintita. In volumul „Marele soc” ii citam lui Ion Iliescu cuvintele lui Alexandru Barladeanu, pentru care optiunea pluralista a lui C. Coposu s-a dovedit superioara propriei angajari comuniste. Fostul presedinte a preferat sa se eschiveze, incercind sa dea un alt sens aprecierii fostului sau coleg de partid in raport cu omul care si-a sacrificat viata luptind pentru democratie.
Corneliu Coposu a simbolizat ceea ce numesc patriotismul luminat (ori, in termenii filosofiei politice, nationalismul liberal). L-am insotit, impreuna cu Constantin (Dudu) Ionescu, in timpul vizitei la Muzeul Holocaustului aici, la Washington, in 1994. Imi amintesc perfect cum a tinut sa insiste, in finalul vizitei, asupra rolului unor militanti de seama ai PNT in lupta impotriva prigoanei rasiste din perioada dictaturii antonesciene.
Cum ar fi mers lucrurile in Romania daca acest lider politic de nedezmintita verticalitate ar fi ramas printre noi? Cred ca fesenistii ar fi luptat si mai indirjit sa nu permita victoria Conventiei. Poate ca Emil Constantinescu ar fi fost mai radical in ruptura cu o pseudo-democratie profund corupta. Pentru mine ramin de neuitat cuvintele pe care mi le-a trimis Corneliu Coposu pe 26 iunie 1993: „Curajul sinceritatii de tinuta si atitudine pe care il afisati este un model care, din nefericire, nu este prea des intilnit in societatea noastra”.
In „Cartea presedintilor”, volumul de dialoguri cu Cristian Patrasconiu aparut in 2013 la Humanitas, vorbesc despre cei trei sefi de stat ai Romaniei post-comuniste pe care i-am cunoscut destul de bine: Ion Iliescu, Emil Constantinescu si Traian Basescu. Dupa aproape un sfert de veac de la Revolutia care a dus la prabusirea sistemului totalitar, cred ca putem afirma ca omul si ganditorul politic Corneliu Coposu a fost de fapt presedintele moral al Romaniei.
Washington, DC
31 decembrie 2013
