Insomnia (VIII)

Mi-aduc aminte, tolănit pe covor ca un animal de pradă în camera Carinei, cum Bunica nu îmi dădea voie niciodată să stau în fund sau să patrulez în genunchi pe covor şi cu atât mai puţin pe linoleum, cât timp era frig afară sau cât timp era iarnă. S-ar spune că prevedea lungul şir de răceli care aveau să-mi marcheze viaţa şi încerca deja să mă protejeze. Dincolo de faptul că îmi contura într-un mod extrem de personal distincţia dintre iarnă şi vară, această interdicţie era una dintre puţinele care mi-au marcat copilăria. În consecinţă, când dădea vara, eram în al nouălea cer. Ştrandul de la Felix, litoralul românesc şi, în general, orice şuvoi de apă deşertat sub lumina generoasă a soarelui de vară întruchipau pentru mine privelişti ale Paradisului. Nu e de mirare că, mai târziu, m-am îndrăgostit iremediabil de muzica reggae. Pâna venea vara, mă mulţumeam, însă, cu băile pe care mi le făcea Bunica, cu apa prin care pluteau neapărat răţuşte şi ursuleţi, în care mă spăla pe cap cu nelipsitele perniţe de şampon pe care eu le priveam întotdeauna cu admiraţie şi cu nerăbdare, ori cu prosoapele pufoase în care mă ascundeam cu totul când mă scotea afară ca să mă şteargă… Îmi aduc aminte că, într-un paradis ca acesta, am avut, spre neliniştea Bunicii, prima mea erecţie, una involuntară, bineînţeles. Să fi avut, cred, vreo 4 ani. Nu mai ţin minte exact, însă nu voi uita vreodată maniera în care a început să mă întrebe, în acele clipe, dacă mă simt bine, dacă nu cumva mi-e frig etc. Era unul dintre puţinele momente în care o simţeam pe Buni nedumerită. Dar nu-i dădeam atenţie, habar n-aveam ce se petrece. Poate mi-era frig, dar, deşi îmi simţeam penisul întărit într-un mod nefiresc, nu-mi păsa prea tare. Plăcerea nu se afla acolo, înăuntrul lui, ci altundeva, mult mai sus.
Şi uite aşa, când venea vara, patrulam prin toate ungherele, porneam în expediţii pe sub scaune, pe sub mese şi pe după dulapuri, mă urcam pe maşina de spălat, care era ascunsă în spatele unei draperii lângă baie şi pe care mai târziu Bunica nu o mai folosea, întrucât, având prea puţine haine de spălat în casă, spunea mereu ca nu merită să dea atâţia bani pe curent şi le spăla cu mâna, iar de-acolo îi săream în cârcă, de fiecare dată încercând să o sperii. Alteori, mă ascundeam acolo de bunicul, care căuta să mă „procitească” şi să-mi atribuie paternitatea vreunei boacăne. Eu oricum le negam pe toate, iar ajutorul nesperat sosea întotdeauna de la Bunica:
-Du-te, măi, omule, şi vezi¬-ţi de treabă! Amu vrei să ne audă vecinii cum îl baţi? Copilu’-i de vină că voi v-aţi lăsat banii pe masa din bucătărie? De ce nu vi-i-aţi luat să-i duceţi de-acolo?
Îmi cumpărasem machetuţe de toţi banii. Ce nu înţelegea bunicul era când şi mai ales cum dispăruseră banii pe rând. Ce nu ştia el era că operaţiunea se făcuse în trei timpi: prima dată luasem, de pe masă, din pură curiozitate, doar hârtia cu Tudor Vladimirescu. Aveam să mă conving ce vrăji pot face banii. Cu 25 lei, tanti de la magazinul Hermes mi-a oferit două machetuţe la alegere dintre alte două sute. Mă hotărâsem cam greu. După ce le-am adus acasă, le-am pus să urce pe pereţi, să coboare pe verandă şi să parcheze sub dulap. Apoi m-am reîntors în bucătărie de unde l-am sustras şi pe Cuza, care se dovedi, de astă-dată, şi mai generos decât Vladimirescu. Până la Bălcescu mai era doar un pas pe care eu l-am făcut fără niciun regret. Stăteam fericit în cameră înconjurat de un puhoi de machetuţe, până când Buni a început să se întrebe, totuşi, de unde apăruseră atâtea. Eu mă bucuram enorm că o convinsesem pe tanti de la tejghea să mi le ofere în schimbul unor hârtii cu Vladimirescu, Cuza et Co., însă bunicul era un butoi de nervi şi mă ameninţa întruna cu palma lui mare, albă şi care mirosea mereu a usturoi:
-Futu-i coptilu’ care-o coptilit din coptilu’ coptilului coptilului şi care-o coptilit din coptilu’ coptilului…
Era înjurătura lui preferată când venea vorba de vreo boacănă de-ale mele. Aşa că mă ascundeam imediat în spatele draperiei care masca maşina de spălat. Alteori, foloseam căsuţa pe care o improvizasem sub masa din bucătărie şi pe care o transformam, la nevoie, din când în când, în interiorul vernian al unui submarin sau al unui tanc. Aveam de toate acolo. Mai precis, îmi căram de toate: până şi linguriţe sau căni frumos ornate cu motive florale. Aveam obiectele şi tabieturile mele proprii şi personale.
Mai târziu, când am pierdut apartamentul, nesocotind sfatul Bunicii de a mă grăbi să fac actele pentru casă, întrucât nu concepeam nici în ruptul capului ca ea va muri în iarna aceea urâtă şi că mama se va întoarce din Italia doar ca să-şi asigure „moştenirea care-i revine de drept”, m-am trezit din nou privind cănuţele acelea, vechi şi murdare, aruncate în fundul dulapului de bucătărie. Bunica murise deja, iar eu m-am reîntors pe nava pierdută, abandonată şi scufundată. Veneam împreună cu C8ilu’, care s-a oferit să nu mă lase singur la reîntâlnirea cu o parte din tezaurul meu vernian şi inestimabil, pe care urma să-l sustrag înainte ca yala şi cheile apartamentului să fie înlocuite. De data asta, tot ce sustrăgeam eu de acolo se petrecea în deplină cunoştinţă de cauză. Suveniruri dureroase şi plăcute. Nişte cănuţe cu smalţul sărit, nişte statuete de ceară, un album de fotografii, cât să nu uit cine sunt. Restul, absolut tot, îi revenea mamei, care s-a mulţumit să aterizeze în Cluj la două zile după ce Bunica murise. N-a mai contat nici viaţa întreagă trăită lângă Buni şi nici ultimele patru luni când am stat cu ea prin spitale, până mi-a murit în braţe. N-au mai contat nici amintirile, nici promisiunile copilăriei sau nopţile şi zilele când eu şi Ea puneam ţara la cale. Însă, viaţa reală, băiete, nu e totuna cu cărţile alea cu care îţi tot capitonezi tu pereţii de la cameră. Degeaba şi-a bătut Bunica gura. Mama venit vidit vicit. După înmormântarea pe care tot eu am organizat-o de unul singur şi cum m-am priceput mai bine (de la constatarea decesului la morgă, de la sicriu la groapă, de la slujba de înmormântare la pomana de la restaurant), mama şi-a făcut numărul, ca de atâtea ori, cucerind imediat asistenţa. A simulat un leşin, s-a lăsat în braţele lui frate-meu, a venit la masă, a schimbat câte o vorbă cu unul-altul, după care s-a şters frumos de lacrimi, şi-a pus fain frumos curul în maşină şi s-a dus glonţ acasă la bunicul, care nu se prezentase la înmormântare, invocând probleme la inimă. Nu vroia, de fapt, să-şi tulbure conştiinţa cu fiorul morţii. Încerca deja să uite de Bunica. Asta se întâmplă după ce o viaţă întreagă i-ai servit pe toţi: nu¬-ţi vine nimeni la înmormânare. În schimb, dacă i-ai asuprit şi i-ai dominat, se umple curtea cimitirului. După ce am aflat că mamei i-au fost suficiente doar 30 minute, poate nici atât, poate doar simpla prezenţă, ca să-l convingă pe „Bătrânul” să-i lase ei casa, am ştiut că bunicul nu a iubit-o niciodată pe Bunica. A uitat imediat promisiunile fierbinţi pe care mi le-a făcut atât mie, cât şi ei, cum că nu o să mă lase pe drumuri. Mama a jucat cum nu se poate mai inteligent: l-a asigurat că eu nu aş putea vreodată să am grijă de el cum se cuvine şi i-a promis că îi angajează o femeie în casă care să-l servească şi să-i poarte de grijă. Zgârcit, egoist şi bolnav, omul a pus botul. După ce i-a smuls promisiunea şi actele, s-a întors liniştită în Italia. Femeia respectivă, care să-l îngrijească pe bunicul, nu a mai apărut. Până în ziua de astăzi, singurul care are grijă de „Bătrân” sunt eu, nepotul lui dezmoştenit. Alcătuim un cuplu interesant, cred. Periodic, îl duc cu maşina la control la medic sau la urgenţă, la Clujana, atunci când i se mai blochează sonda. Uneori, îi mai reproşez că l-a lăsat fără un acoperiş deasupra capului pe cel care îi poartă de grijă zilnic. Se enervează, se umflă la faţă şi nu vrea să mai audă de aşa ceva. Pentru el, eu am rămas tot un copil. Singura instituţie creditabilă în ochii lui continuă să fie propria şi unica lui fiică, adică exact acea femeie care în ultimii patru ani îl abandonase, atât pe el, cât şi pe Bunica, în braţele mele de bărbat imatur.
****
De sub masa din bucătărie, poţi privi, prin ferestrele scaunelor, formele diferite pe care le iau picioarele oamenilor. Se perindă pe acolo: musafiri, vecini, unchi, mătuşi, dom’poştaş, care vine întotdeauna cu pensia bunicilor, şi mulţi alţii. Unora le miros urât picioarele, altora le seamănă cu nişte copite. Când mă plictisesc, îmi întind pe jos plapuma mea preferată, care e verde şi ale cărei cute se transformă uşor în dealuri cu flori, pepeni, lămâi sau ghindă, depinde de ce desene are cuvertura. Îmi împrăştii pe sub bradul de Crăciun, mai exact, prin toată camera, cărţile de joc cu animale şi m-apuc să le regrupez, aşezându-le într-un top al forţei, apoi al rapidităţii etc. După care mă plictisesc iar şi mă duc să-mi reiau locul în avanposturi, pe sub scaunele din bucătărie.
M-am încăpăţânat, până astăzi inclusiv, să definitivez lectura integralei Jules Verne, pentru că, după ce am citit câteva volume şi mi-am dat seama peste ce comoară am dat, m-am temut să nu o epuizez. Încercam să-mi prelungesc cât mai mult plăcerea. Primul gând pe care l-am avut a fost să îmi procur toate volumele din binecunoscuta serie, ceea ce am reuşit cu adevărat abia mai târziu, în adolescenţă, când bunul meu prieten de pe atunci, Ovidiu Stanciu, avea nevoie de nişte bani în plus pentru desele lui escapade nocturne în oraş. În plus, el le citise cam pe toate, aşa că, în schimbul unor bani pe care îi obţinusem din vânzarea de borcane la magazinul din colţul blocului, obţinusem Fericirea. Nicio plăcere ulterioară plăcerii de a citi pe întreg parcursul unei nopţi, într-o vană, cu apa până în gât, Călătoria spre centrul pământului, nu a reuşit să atingă perfecţiunea acelei nopţi şi să refacă epifania trăită între pereţii unei băi în care aburii fierbinţi ai apei, ridicându-se până în tavan, umpleau întreaga încăpere de mirosul greu, de var topit, al pereţilor.
Tot decorul acela, precum şi ideea de a trăi sublimul într-o baie mi-aduc aminte de filmul „Filantropica” şi de buda aceea soteriologică, unde personajul lui Diaconu, profesorul, primeşte, la telefon, vestea cea bună. Este, de fapt, scena care dă şi afişul filmului. Buda şi Bunavestire. Buda-catedrală. Locul unde ţi se răspunde rugăciunilor. Undeva pe harta asta se afla şi buda mea verniană.