“Să vă spun o mică poveste, onoraţi domni.
“Femeile caută la bărbaţi ocrotirea”.
“Da?”
“Da”.
Ar fi trebuit să născocesc ceva, să-i ofer o explicaţie mai bună. N-am găsit nimic mai potrivit. Femeia vrea lângă ea un bărbat pe care să-l poată preţui cât de cât. Altminteri are impresia că se înjoseşte. Cel puţin aşa judec eu. Dacă nu aveam nici un motiv să mă simt atrasă de un bărbat nu m-aş fi putut îndrăgosti nici bătută cu biciul. Bărbaţii, onoraţi domni, nu pricep decât foarte rar că femeia este o fiinţă curioasă. Nu-i place să fie sclava decât dacă îşi leagă singură lanţurile. Dacă altcineva vrea s-o lege cu de-a sila, se revoltă, suferă sau se ofileşte. Nu se poate simţi fericită în robie decât dacă a vrut. Or, eu nu voiam. Cu toate eforturile mele de a mă convinge că nu-mi strică un bărbat care să-mi satisfacă toate capriciile, nu izbuteam să mă atașez de el. Ajunsesem chiar să-l detest din pricină că era prea bun cu mine, prea supus. Iată, onoraţi domni, cum arăta contrariul lui Don Juan. Acum veţi înţelege mai bine, poate, de ce s-au aruncat atâtea femei în braţele celui care nu vă dă pace de când a devenit “mit”. După ce te-ai plictisit de bărbaţi mediocri, sterşi şi plicticoşi, e mare ispita să te laşi în voia unor vorbe frumoase pe care ţi le sopteşte la ureche un bărbat atrăgător, chiar dacă bănuieşti că ele sunt mincinoase. Am visat să pot îmbătrâni lângă un bărbat pe care să-l iubesc şi pentru ridurile lui, cum l-am iubit şi pentru elanurile lui. ” (Octavian Paler, Calomnii mitologice)
Nu întâmplător, una e să iubești cu banalitate și alta e să o faci cu modestie. Am crezut, până la un punct, că pentru o dragoste ignorantă distincțiile de felul acesta sunt redunante. Iar dintr-o nevralgie afectivă, poți să rămâi convalescent o viață întreagă.
Credeam, dragii mei, că vârsta marilor făgăduieli avea să vină mai târziu. Aveam un talent să îmi leg lanțurile de încheieturi încât din afară păreau podoabe dezmierdate pe o piele crudă și nemuncită. Le înnodam strâns, ca nu cumva să fug, să scap de nimeni. Niciodată nu plecam de lângă el, mai bine mă înstrăinam de mine. Mania pentru ordine devenise blestem: lucrurile trebuiau să rămână curate, așa cum le aranjasem ultima dată; avalanșele ori permutările le puteam face numai eu, ca și disparițiile. Nu sunt potrivită nici pentru stăreție, nici pentru bazar. Știam să îmi scrântesc glezna căzând de fiecare dată de la înălțimile căutării unui eros care să mă lase suficient de aproape de Dumnezeu, dar pe deplin desfătată de un mirean. Dar pe Dumnezeu îl iubeam printr-o chemare, cu o tânjeală de împăcare care te adoarme fericit și te dezmiardă cu o sineitate care nu dă socoteală decât de o dragoste care nu se trufește, care stă cumințită în patimă pentru redempțiune, care izbăvește, usucă și renaște. Dumnezeu nu mă mințise. Dar în sculptura Sa mundană, lutul sexului puternic s-a încâlcit și împiedicându-se de-o iederă, s-a spart, trecându-și simțurile în penurie. De aceea, Don Juan travestește adevărul păcătuind cu alura unei șuete, reușind să prefacă într-un taifas savuros orice pledoarie erotică rezemată de o prezumție de nevinovăție. Așa s-a născut sfânta mea mâhnire.
Pentru o femeie, statornicia nu este slăbiciune, ci alegere.
Pornind de aici, treptat, îți dai seama că greșești când aduni unu cu unu și îți rămâne nimic. E întâia formă de vid crepuscular, primul căscat al inimii, frica de algoritmi afectivi. Mereu am știut că ecuațiile însă sunt înguste, iar socotelile de viață, fie și sub masca aceasta, nu pot avea o singură soluție. Puteam să scad de oriunde, și să rămân la fel de îmbelșugată la inimă, îmi era la îndemână să îmi împart visele și să înmulțesc tresăririle cotidiene, bucuriile timide ale ceasurilor de amurg ori surâsurile palide de dinaintea ceștii de cafea, întotdeauna neîndulcită, iar mulțumită lui Dumnezeu, existau felurite căi de a le face pe toate. Numai că în iubire femeile sunt obișnuite să țeasă privirile cu un ochi pe față și două pe dos. Așa se întâmplă că de cele mai multe ori, țesătura e fragilă și se deșiră înainte de atingere.
