După toate avertismentele de pe site-urile de specialitate despre „ce nu” şi „ce da” cu privire la concertul The Wall, după ameninţările repetate de ploaie, spectacolul a început, durat şi încheiat foarte bine. Intrarea lui Waters a fost inundată de aplauze şi toată lumea a răsuflat uşurată când s-a auzit „Bună seara, Bucureşti” (cu un concert în Budapesta cu doar trei zile în urmă, emoţiile au fost, pe drept, mari).
Impresia generală pe care mi-a lăsat-o tot ce s-a întâmplat în Piaţa Constituţiei e că show-ul a fost un spectacol al fascinaţiei şi că „civilizat” e atributul care să descrie comportamentul celor din public (cu vârste între 5 şi 75 de ani, cu tricouri de la Metallica la Red Hot Chili Peppers, trecând prin toată gama de Pink Floyd – fiecare ce a găsit pe acasă, fără însă a se evita costumul şi cravata, cămăşile înflorate şi ochelarii cu rame groase).
Mai jos sunt cinci impresii de după.
1. Roger Waters o fi spart zidul la Bucureşti, dar publicul a avut consideraţie faţă de gardurile permanente sau provizorii din Piaţa Constituţiei. Atât la intrare (cel puţin la ora 18.00; dar mă îndoiesc că lucrurile s-au precipitat după aceea), cât şi la ieşire, oamenii au respectat ritmul de mers şi ordinea în care fiecare s-a încadrat în mulţime. Astfel că sentimentul plăcut de la finalul concertului nu a fost înlocuit cu iritarea unor posibile îmbrânciri şi piedici involuntare.
2. Există zvonuri cum că locurile de la gazonul B (deci varianta cea mai ieftină de bilet) ar fi fost mai avantajoase decât cele din primele secţiuni. Plasat pe dealul din dreapta Casei Poporului, din gazonul B s-a putut avea o privire panoramică asupra scenei şi cuprinde decorul în întregimea lui (zidul, avionul ce s-a izbit în el la începutul show-ului, profesorul-marionetă şi porcul zburător), chiar dacă cei de pe scenă păreau doar nişte liliputani. Dispunerea de tip amfiteatru a ajutat din nou, permiţându-le fanilor mai modeşti financiar sau încă pe student-mood să aibă vedere liberă, fără bariera cefei celor din faţă. Mai mult, fie că proporţiile dintre spațiul alocat şi numărul celor din public au fost greşit estimate, fie că s-a dorit acest lucru, în gazonul B fiecare spectator a avut în jurul său un perimetru personal liber, putându-se bucura de concert fără apropierea deranjantă a celorlalţi. Astfel că, deşi despărţiţi de scenă de o mare de oameni, cei din B au văzut spectacolul în totalitatea forţelor sale.
3. The Wall nu e un concert care să suscite desfăşurări masive de energii din partea publicului. Nu se prea poate da din cap, nu se poate face pogo (decât dacă, poate, se supralicitează psihedelismul unor piese şi imagini) şi nu se poate sări (poate doar de bucuria auzirii primelor acorduri dintr-o piesă preferată). Dar, dacă se ţinea neapărat, s-ar fi găsit câteva forme de exteriorizare a entuziasmului. Însă, ceea ce cred eu, e că cele cântate, proiectate şi construite pe scenă au produs mai degrabă o stare de fascinaţie generală, spectatorii (cel puţin cei din modestul B) concentrându-şi întreaga atenţie asupra reprezentaţiei (pentru că, în definitiv, a fost un spectacol, nu doar un concert). Desigur, unii se mai legănau pe Vera, mai dădeau din picior la Young Lust, dar păstrau acea emoţie provocată de ceva grandios care se desfăşoară sub propriile priviri. Iar la Is There Anybody Out There şi Bring the Boys Back Home probabil că dioxidul de carbon expirat a scăzut dramatic în cantitate din cauza răsuflărilor ținute.
4. La un spectacol cu vizibil caracter umanitar, publicul a fost şi el prins de altrusim. S-a păstrat, cum ziceam, aria de confort a celor din jur, dar, s-a şi format un cor ad-hoc care a scandat numele Ramonei, prietena rătăcită prin mulţime a tipului de lângă. Ramona nu părea să se fi auzit strigată şi nu a reacţionat nici la mai sensibilul „Liebe”, astfel că bărbatul a plecat s-o caute personal. Puțin în afara acestor forme de considerație s-a aflat o doamnă cuprinsă de emoția concertului, care a ținut morțiș să-i arate partenerului său că știe piese, că știe versuri, și, ori amicul se făcea a nu înțelege, ori femeia voia să se asigure că și cei din jur îi apreciază devotamentul, cert e că s-a făcut destul de auzită. Şi cu greu s-a convins că privirile ce se întorceau către ea nu erau de apreciere.
5. Probabil că, după concert, Piaţa nu a rămas la fel precum „câmpul gol, presărat cu gunoaie al primei dimineţi după Woodstock”, ca în poezia lui Sociu, dar voluntarii şi echipele de salubrizare tot vor fi avut ceva, ceva de lucru. Dacă după strângerea paharelor de plastic şi hârtie şi aa Cațavencilor distribuiți la intrare, vor fi dispărut urmele că acolo a avut loc ceva serios, iarba culcată, ca după revărsări de ape, de pe dealul din faţa scenei îi va scoate pe turiştii ce vizitează Palatul Parlamentului și vor ieși pe balconul dinspre Bulevardul Unirii din fascinaţia milionului de metri cubi de marmură folosită la construcţia lui și le va arăta ceva din prozaicul lumii noastre.
