I.
ţi-am mai spus, boală este atunci când nu ai curajul să mă priveşti fix în ochi, dar te simţi liberă să cazi din cer pentru a zecea oară ca şi cum celălalt din mine care ţi-a îndurat de nouă ori sfârşitul nu te-ar asculta, nu te-ar înţelege:
ai fost singură jos în apropierea tatălui, te-ai scuturat repede de noxele vieţii fără sfârşit, ai lăsat fericirea oligofrenă în seama altora
nu mai pot să aprind chibritul, abia mă mai ţin pe picioare
revelaţia o să mă prindă murdar şi ud
muţenia asta,
muţeniea asta nu e de aici.
tu eşti şi aici şi dincolo,
însemnată pe mâini şi pe faţă, da, e mult mai periculos dacă ştii dinainte schiţa labirintului, iat-o, ai îngheţat, ai început să alergi
şi tot ce aşezi pe muchie
ţi se strânge în ochi
într-o reverie blurată.
II.
las fiinţa deplină să-şi facă mendrele!
boală este atunci când simţi mai mult decât trebuie
alergi în tine să nu scapi lumea din braţe, eşti singur şi vrei să-i iei locul titanului fragil din mintea ta, dar locul lui e acum în paradisul întunecat de dinaintea zilelor lui
povestea asta se repetă în buclă, rămân prezent în urmele desenate cu creta, atât de viu încât amintirile se lichefiază deasupra creştetului meu de 1000 de grade Celsius
cazi, dar eu nu reuşesc să te privesc, e clipa în care îţi aminteşti de acel spin,
iar el prinde imediat rădăcini în mintea ta,
uite-l, are propriul lui întuneric prin care ajunge la tine
aura neagră a lumii de atunci te strânge, îţi vine mănuşă
nu ai ales până acum, urmează celelalte ispite, rămâi aici şi explodează la timp în cochilia ta
rămâi posesorul unor semnalmente ce-i trădează mai mult pe aceia care vin pe urmele tale,
rămâi atât de liber cât să-ţi explodeze inima de la frumuseţea blurată a ochiului ce te recompune din toate clipele în care de fapt nu ai trăit,
vin pe furiş la întâlnirea cu mine,
spun repede, repede propria mea parolă,
încep să cresc în înălţime ca să închid cerurile,
zece căderi îmi vor fi de-ajuns.
Din volumul „păpădia electrică”, Bucureşti, Casa de pariuri literare, 2012
