aștept să-mi iasă prin creștet umbra, știu totul, e o lume de fire subțiri, înaintea mea înflorește o oglindă rece, am pierdut ceva, nu e nimic, când vine, vine totul deodată, tu să aștepți până ce mâna mea se ridică, las capul pe spate, îmi faci semnul discret pe frunte, nu e așa, știm amândoi prin cine trece coloana de lumină, nu e așa, dincolo totul nu e decât o sufragerie aglomerată;
să te calci în picioare, da, să te aduni în tine până ce simți cum punctul care ești se deschide, vibrează ceva, trece cineva prin noi, trece, unde duc urmele astea, la capătul lor sunt doar urmele lor, las totul pe ultima zi, ele, semnele astea, rup din trupul meu, mă țin departe pe mine de mine, sigur, sunt și eu puțin pieziș, dar ce aș fi făcut acum dacă nu aș fi prins la timp sensul cuvintelor ce se străduie din răsputeri să se uite;
da, da, ai știut asta tot timpul, dar m-ai lăsat să cred că sufletului puțin îi pasă de pozitia corectă în timpul morții;
ceva mai în spate, lumea pe care o vezi se adaugă ei, e aici o mică pierdere, nu e altceva decât lumea perfectă a sensurilor uitate, frumusețea ascunde ce crești în ea, dumnezeu ascuns de mic în tăcere și libertate, când n-ai de ales, totul e limpede, așa s-au așezat la tine toate, pe muchie;
poate mai avem o șansă, ce știm ne-ar ajută să nu intrăm prea repede în frumoasă încăpere din spate, da, rândurile pulsează în minte, revin în țesuturile fine ca niște umbre în moalele capului, ai grijă ce spui când ți-e frică, mintea e o fructieră, pe somn, pe tăcute, lumina cea mai pură nu vine din bucuria gândurilor clare, coboară direct din golul tău din stomac.
să pășesc acum prin aerul ăsta imposibil de repede, o intrare forțată în lumină, pieptul deschis, nici măcar nu m-am îndepărtat, e adevărat,
cea mai frumoasă zi începe abia atunci când urechile se înfundă, când mâinile și picioarele se încrucișează.
Din volumul “păpădia electrică”, Bucureşti, Casa de pariuri literare, 2012
