Generalități
Datele fundamentale ale unui imaginar marin pirateresc nu sunt greu de circumscris: fundal cu mare sau cu plajă şi o corabie, în larg, cu drapelul Jolly Roger (roşu sau negru, pe care e desenată o tigvă umană sau un schelet), la catargul artimon; în centru, un tip cu barbă neîngrijită, îmbrăcat cu pantaloni largi, de pânză, băgaţi în cizme; centură lată, din piele, încinsă peste o cămaşă cu jabou sau peste o bluză de corp, ambele cu mâneci lejere; redingotă lungă, pe deasupra, croită cu găitane bogate şi colorate, sau doar o vestă pestriţă; sabie puţin încovoiată, prevăzută cu gardă mare şi apărătoare la pumn, atârnată de o curea ce trece în diagonală, peste corp, de la umeri la şold; pistol cu cremene, gen muschetă, băgat în centură sau în brâul textil de la mijloc; tricorn pe cap, cu un craniu ca simbol, uneori şi cu penaj, între boruri, o pălărie fistichie sau doar un batic legat la ceafă; de regulă, prezenţa unui beteşug care atestă o viaţă nu tocmai liniştită: un picior de lemn, o mână terminată în cârlig de fier, un petec negru peste un ochi; se poate adăuga şi un papagal verde sau roşu, pe umăr, ori un cercel într-o ureche. Acesta e portretul universal al unui pirat, prototipul imaginar al tâlharului de mare, recunoscut oriunde, în cultura euro-americană a mapamondului. Raportată la epoca sa, figura consacrată de literatura cu aventuri marine, de filmele de gen sau de benzile desenate e, desigur, doar un surogat ficţional, un concentrat simbolic-narativ menit să satisfacă orizonturi ale unui subconştient modern, civilizat, legal şi moral. Dorinţele defulate artistic ar putea fi evadarea de pe continentul claustrofil, călătoria aventuroasă pe apă, masculinitatea violentă, libertatea totală, amoralitatea sau justiţia paralelă. De ele se leagă interşanjabil alte teme conexe, cu mare potenţial epic: o hartă misterioasă, cu anagrame şi semne oculte greu de descifrat; o comoară îngropată, scufundată sau dosită într-o peşteră; o insulă paradisiacă, cu plaje mirifice şi păduri luxuriante; o bătălie, pe punte, corp la corp, cu săbii de abordaj sau muschete; un abordaj inteligent, urmat de o încleştare navală, cu tunuri care fărâmiţează coca vaselor.
Poveştile despre piraţi şi piraterie au fost trecute, adesea, în categoria opţiunilor estetice ale copilăriei. În imaginarul mării, element originar al amalgamului şi instabilităţii, spectaculozitatea și relativitatea adevărului istoric funcţionează mai bine ca în oricare altă parte. Un Francis Drake e mai greu de asimilat precis unui secol XVI elisabetan, el e mai degrabă corsarul etern, cu toate atributele ficționale de erou al aventurii pe mare.
Prima punere în intrigă a unui spectacol cu piraţi, cu cel mai mare şi mai de durată impact cultural, îi aparţine scriitorului scoţian Robert Louis Stevenson. Inspirat de legendele marine care încă mai circulau atunci, cu încărcătura lor istorică alterată de imaginaţie, Stevenson publică, în 1883, romanul Treasure island (Insula comorii). Povestea e plasată în Anglia sec. XVIII, într-o insulă neprecizată, adunând toate referinţele de bază ale temei: piraţi sângeroşi (defunctul căpitan Flint, bucanier amator de rom, care lăsase moştenire o comoară îngropată pe o insulă şi o hartă a ei; alcoolicul Billy Bones, deţinătorul unei hărţi secrete ascunse în cufărul său, ucis prin semnul „peticului negru”; inteligentul şi maleficul Long John Silver, cu un picior de lemn şi un papagal pe umăr; orbul Pew; violentul Black Dog; Israel Hands, fostul tunar al lui Flint; Ben Gunn, părăsit pe insula comorii şi prim descoperitor al ei); reprezentanţi ai legii (Livesey, doctor şi magistrat; Squire Trelawney, mare proprietar şi judecător de pace; Alexander Smollett, căpitan al goeletei Hispaniola); un tânăr naiv, curajos şi gata de maturizare(Jim Hawkins); o corabie, o insulă, o hartă încifrată, un cufăr căutat, o comoară îngropată, o călătorie pe mare, câteva lupte pe punte şi pe uscat. Multe dintre personaje şi locuri sunt reconstrucţii imaginare după modele reale sau preexistente. Admiral Benbow, numele tavernei aflate în proprietatea mamei lui Jim Hawkins, era numele unui amiral englez din „Războiul Succesiunii Spaniole”. Israel Hands fusese un membru al echipajului de pe vasul piratului american Blackbeard. Hispaniola se numea o insulă rău famată din Caraibe. Ben Gunnavusese destinul lui Alexander Selkirk, el însuşi prototip al personajului din Robinson Crusoe, romanul din 1719 al lui Daniel Defoe (scrisese şi el, cu mult înainte, câteva romane cu piraţi, dar fără impactul lui Robinon Crusoe şi al Insulei comorii: The king of pirates, 1719, şi Captain Singleton, 1720). Long John Silver trimite la un marinar de pe Royal Fortune, vasul lui Bartolomew Robert, căruia chirurgul i-ar fi amputat un picior. De altfel, şi Black Robert, şi Blackbeard, şi William Kidd, şi Edward England, şi Howell Davis sunt nume de piraţi identificabili istoric, pomeniţi în roman. Cântecul murmurat adesea de personajele negative de pe puntea Hispaniolei e celebru în folclorul tâlharilor de mare şi pomeneşte, eufonic, de câteva „accesorii piratereşti”: „Fifteen men on the dead man’s chest / Yo-ho-ho, and a bottle of rum! / Drink and the devil had done for the rest / Yo-ho-ho, and a bottle of rum!”. Avem, în romanul lui Robert Louis Stevenson, cea mai bună sinteză epică a imaginarului pirateresc din toate timpurile şi ea va sta la baza tuturor reprezentărilor temei. Două ediţii americane ale poveştii din Treasure Island au beneficiat de o grafică excelentă, care a consacrat, vizual, pentru totdeauna, figuri de piraţi şi scene din viaţa lor: cea din 1911, ilustrată de N. C. Wyeth, şi cea din 1915, de Louis Rhead. I-a mai egalat un alt mare grafician american, profesor al lui Wyeth, Howard Pyle, care a publicat în 1921 propria colecţie de legende piratereşti, ilustrată de el însuşi, sub titlul Howard Pyle’s Book of Pirates. Desenele lui vor însoţi adesea referințele la ticăloşii jefuitori de corăbii şi tăinuitori de comori și vor crea, o dată pentru totdeauna, imaginea lor romanțată.
Literatura despre ilegalităţile comise pe mări şi în insule între veacurile XVI-XVIII e relativ consistentă. Câteva titluri ar putea constitui o bibliografie la temă, deşi nu toate sunt la fel de concentrate în recuzita piraterească sau în aventuri marine precum romanul lui Stevenson: George Gordon Byron, The Corsair (1814); J. M. Barrie, Peter and Wendy (1911); Rafael Sabatini, The Sea Hawk (1915), Captain Blood (1922); Joseph Conrad, The Rover (1923). Un concurent contemporan pentru Treasure Island ar putea fi extraordinarul roman al lui Arturo Pérez-Reverte, La carta esférica (Harta sferică, 2000), în care piraţii sunt „aduşi la zi”, în epoca tehnologiei computerizate, căutând comori cu ajutorul cartografilor specializaţi, a scafandrilor, a navigaţiei cu motor şi a sonarului. Pentru un intertext clasic, există, în ţesătura de bază a poveştii scriitorului spaniol, şi un episod cu o luptă navală de secol XVIII, căci comoara râvnită de piraţii secolului XX se scufundă atunci, în urma unui atac pe mare, odată cu o goeletă ce transporta, în secret, în interes iezuit, diamante dinspre America de Sud spre Spania. Am putea trece în bibliografie şi trilogia dedicată revoltei de pe H.M.S. Bounty, aparţinând cuplului de scriitori americani Charles Nordhoff şi James Norman Hall, dacă socotim că orice ofiţer de marină care confiscă un vas prin violenţă, împotriva voinţei căpitanului legal, devine pirat. Asta făcuse, în 29 aprilie 1789, Christian Fletcher, debarcându-l pe William Bligh, comandantul de pe Bounty, împreună cu 18 fideli, într-o şalupă, lăsată în derivă, în mijlocul Pacificului. Cele trei romane dedicate acestui eveniment real din Marina Regală britanică au fost publicate la intervale foarte scurte de timp: Mutiny on the Bounty (1932), Men against the sea (1933), Pitcairn’s Island (1934). La fel, dacă nu-l considerăm un simplu episod din istoria navală engleză, am putea numi între cărţile despre corsari şi epopeea căpitanului englez Jack Aubrey, gata să atace cu sloopul Sophie sau cu fregata Surprise orice navă franceză sau spaniolă, în timpul războaielor napoleoniene de la începutul sec. XIX. Jack Aubrey şi medicul Stephen Maturin sunt personajele a aproximativ 20 de romane publicate de Patrick O’ Brian între 1969-1999 (primul e Master and Commander), eposuri pasionante cu bătălii navale, furtuni, călătorii, insule şi capcane fatale corăbiilor inamice. Precizia detaliilor istorice şi tehnice l-au transformat pe O’ Brian în cel mai bun descriptor al marinei engleze din epoca lui Nelson.
Legendele depre isprăvile piraţilor au, ca posibilă sursă documentară, lucrări pseudo-istorice care au apărut în timpul sau după încheierea „epocii de aur a pirateriei”. Ele au fost consultate, cel mai probabil, şi de Robert Louis Stevenson, în dorinţa de-a reda cât mai bine figuri, arme, obiecte, întâmplări şi obiceiuri ale piraţilor. În 1678, Alexander Exquemeling, un francez ce a călătorit în coloniile din Indiile de Vest şi în Tortuga, a publicat în limba olandeză o primă colecţie de poveşti piratereşti, multe auzite din surse credibile (a întâlnit şi ascultat martori oculari, între care pe Henry Morgan) şi reluate, puţin mai târziu, în germană, spaniolă şi engleză: The Buccaneers of America. A True Account of the Most Remarkable Assaults Committed of Late Years Upon the Coasts of West Indies by the Buccaneers of Jamaica and Tortuga. Ediţia engleză a cărţii apărut în 1684, cu ceva adăugiri documentare faţă de cea spaniolă, din 1681. Un alt autor de „ficţiuni” marine „adevărate” a fost misteriosul căpitan englez Charles Johnson (a circulat ipoteza că ar fi fost chiar Daniel Defoe), care a scos în 1724 A General History of the Lives and Adventures of the Most Famous Highwaymen, Murderes, Street-Robbers (sau, cu un alt titlu, A General History of the Robberies and Murders of the Most Notorious Pyrates). În cartea lui Johnson apar pentru prima dată poveştile celor două femei pirat, Anne Bonny şi Mary Read, fapt ce contravenea cutumei că prezența femeilor pe o punte de corabie aduce ghinion. Titlurile lungi, tipice literaturii didactice a iluminismului, spun, rezumativ, totul despre conţinutul cărţilor.
(continuarea săptămâna viitoare, pe 21 martie 2013)
