Copil fiind, m-au tulburat scene din filme de duzină, de capă şi spadă, cu buni şi răi, în care „bunul“, aflat la un moment dat în net avantaj, să spunem cu spada-n mână, în timp ce „răul“ a pierdut-o pe-a lui, se retrage cu un pas şi, după ce creează câteva secunde de suspans în care îşi priveşte în ochi adversarul, în loc să-l scoată din scenă, îi permite să-şi ia spada de pe jos şi să reînceapă lupta de pe poziţii egale. Uneori o ridică chiar el şi, cu un mic zâmbet, i-o întinde cavalereşte celui pe care-l putea face să iasă din joc. În copilărie asta mă contraria, simţeam că e nedrept să dai răului atâta bine, mi se părea ciudat. Era greu să înţeleg pe-atunci că gestul mărinimos nu era decât respectul jocului fair. Cu atât mai mult cu cât confirmarea judecăţii mele naive venea în scena imediat următoare şi îmi umplea sufletul de durere şi revoltă: când acelaşi avantaj trecea de partea „răului“, în loc să întoarcă favoarea care i se făcuse, acesta se purta ca un mizerabil ce era şi înfigea spada în cel bun, de-obicei după un şiretlic. (Bunul nu murea însă, printr-un noroc oarecare!). Asta arăta că fair play-ul e periculos, dar că, până la urmă, cine e de partea binelului şi joacă frumos are câştig de cauză.
Universitatea din Oxford este cea care şi-a legat numele, pe la sfârşitul secolului 19, de regulile disputei civilizate. La Oxford şi Cambridge s-au preţuit şi s-au cultivat deopotrivă trupul şi mintea, cum odinioară în Grecia antică. Liniuţa de unire între jocurile minţii şi cele ale muşchilor este, în teorie cel puţin, fair play-ul, tot o noţiune impusă de englezi. Iar polemica este un duel, o confruntare nu departe de alte jocuri, în sensul cel mai grav al cuvântului joc, şi implică să lupţi cinstit, ba chiar să întinzi mâna adversarului când acesta a căzut.
Tradus în termenii polemicii, al dezbaterii, fair play-ul din dueluri înseamnă respectarea regulilor dialogului civilizat de la Oxford, între care aceea că în orice polemică ştiinţifică, socială sau politică, discuţia trebuie să se rezume la schimbul de idei şi numai la acele idei care sunt „în chestie”, cum spunea Maiorescu, sau la aceea că adversarii („părţile”) nu au dreptul să facă referiri la caracterul, temperamentul sau alte însuşiri ale interlocutorului, nici măcar la trecutul lui, dacă nu-i obiectul polemicii. Cum spunea de data asta Ralea, faptul că adversarul e, de pildă „tuberculos”, („Cum să discut eu cu o tuberculoasă!”) nu e relevant într-o polemică. Nu ai dreptate, se mai spune în lupta dreaptă, numai pentru că eşti un gânditor materialist sau idealist, patron sau muncitor, ci dacă şi numai dacă argumentele tale sunt convingătoare.
Realitatea, mai ales cea din presa de azi, nu e însă ca în filmele de capă şi spadă, iar cel care respectă regulile dezbaterii civilizate şi nu-şi face praf adversarul atunci când ar avea ocazia s-o facă, cel dispus să asculte, e adesea pus la pământ definitiv prin anti-regulile dezbaterii sau mai simplu spus, prin regulile polemicii josnice.
Până de curând nu ştiam că şi acestea există formulate în scris. S-a întâmplat însă că mi-am cumpărat de la anticariat, fără măcar s-o răsfoiesc acolo, în magazin, o carte de Karel Čapek: numele autorului şi cel al cărţii, În captivitatea cuvintelor, îmi erau suficiente. Titlul reprezintă una dintre cele mai neaşteptate definiţii ale scrisului. Într-un sens foarte ascuns, arta scriitorului este o luptă pentru libertate, încercarea de a se elibera din captivitatea cuvintelor. Dincolo de această metaforă de pe copertă erau strânse articole ale lui Čapek care i se publicaseră postum, adică după 1938, în mai multe antologii, traduse la noi abia în 1982, de Helliana Ianculescu şi Alexandra Toader, la Editura Univers.
Articolul care m-a interesat şi amuzat cel mai mult a fost Cele douăsprezece figuri ale luptei cu condeiul sau Îndreptar de polemică în scris. Deşi sper din toată inima să nu beneficieze nimeni în nici un fel de îndreptarul lui Čapek, cred că oricine a fost vreodată victimă inocentă într-o polemică, fie ea sau nu scrisă, se va simţi răzbunat văzând că, graţie scriitorului ceh, tertipurile luptătorului nu tocmai onest sunt date pe faţă.
Citez pe sărite din paragrafele cele mai răcoritoare. Figura întîi numită doct Despicere: „cel care polemizează trebuie să se înfăţişeze ca fiind superior din punct de vedere intelectual şi moral adversarului său, ori, ceea ce este acelaşi lucru, trebuie să dea la iveală faptul că adversarul este un tip mărginit, un prostănac, un scrib, un flecar, un butoi gol, un zero, un epigon, un pungaş, un prost-crescut, un terchea-berchea”. Din figura a doua, Termini, reţin următoarele: „Dacă veţi scrie, să zicem, că după părerea dumneavoastră, domnul X nu are dreptate într-o privinţă, domnul X vă va răspunde că «aţi tăbărât mişeleşte» asupra sa. Dacă sunteţi de părere că, din păcate, ceva nu este în ordine, adversarul va scrie că «vă văicăriţi» sau că « vărsaţi şiroaie de lacrimi » pentru acel lucru. […] «Insultă» în loc de critică şi aşa mai departe. Prin astfel de întorsături de frază sunteţi prezentat în mod plastic ca un om nervos, smintit, iresponsabil şi cam turbat, chiar dacă întâmplător sunteţi un flegmatic, paşnic ca un lama tibetan. Prin aceasta se explică, în acelaşi timp, de ce respectabilul dumneavoastră adversar trebuie să vă pună la punct cu atâta vehemenţă verbală, căci el pur şi simplu se apără de atacul dumneavoastră mişelesc…” O altă regulă avantajoasă pentru cel criticat se numeşte, tot cu ştaif latinesc, Non habet. Orice calitate îţi este contestată prin simpla ei ştergere, de pildă: „Dacă sunteţi o fiinţă raţională, nu sunteţi bun de nimic pentru că vă lipseşte un sentiment adânc; dacă sunteţi o fiinţă sentimentală, sunteţi doar o zdreanţă, deoarece nu aveţi un principiu raţional superior”. Acest joc incorect poate fi dus până la capăt prin figura numită Negare în care, contându-se pe un cititor neinformat sau răutăcios se afirmă despre tine exact contrariul a ceea ce eşti sau spui. Şi mai subtil este răspunsul prin figura numită Imago: „Se polemizează, de pildă, cu ceva ce nici nu i-a trecut prin gând adversarului combătut” şi „i se demonstrează că este sărac cu duhul şi greşeşte, pe nişte teze care într-adevăr sunt sărace cu duhul şi greşite, însă nu sunt ale sale”. Extenuarea adversarului este cu deosebire utilă: după ce ţi-a spus o dată corect ce a avut de spus şi nu simte nevoia să mai revină, îi replici deviind discuţia, drept urmare „poziţiile slabe sunt mascate avantajos şi totul merge la nesfârşit”. Altă figură, Quosque. Se spune „este o chestiune perimată de mult” sau „ştiu până şi copiii”. Astfel, martorii polemicii te cred pe cuvânt, „iar adversarul este silit să apere lucruri perimate de mult, ceea ce este o misiune nu prea simpatică”. Şi, în fine, regula generală a lipsei de fair play, numită de Čapek Imposibile: „Adversarul nu poate avea dreptate niciodată şi în nici o privinţă”. Poţi oricând, fără alte argumente, să spui: „X vrea să-mi dea lecţii cum că…”, „X se apără cu adevăruri atât de plate şi cunoscute de mult cum ar fi «descoperirea» sa…” Există uneori, probabil, în ambii participanţi la joc senzaţia că numai celălalt e lipsit de fair play. Dar timpul are şi el un cuvânt de spus în orice polemică şi, din fericire, el joacă destul de cinstit.
(Acest articol a apărut în 2010 în revista România literară. Cred că reluarea lui nu e inutilă, din păcate)
