”Dar când un asemenea om ca mine va cerceta cenușa din inima lui【 ワーキングテーブル2型 NWT2A 】 【 厨房器具 製菓道具 おしゃれ 飲食店 】, va vedea că nu există încă nici o scânteieライブ うたの☆プリンスさまっ♪マジLOVE LIVE 4th STAGE, că totul e uscat și mortソファーベッド ワイドキング200cm【Preasure-F】【マットレス付き】フレームカラー：ウォルナットブラウン らくらくファミリーベッド【Preasure-F】プレジャー・エフ, că n-are la ce trăi★ポイント最大７倍★【全国配送可】-超音波測定式身長計［折りたたみ式］ ５００３．０１．００１ 型番5003.01.001 JAN4006484500551 asn8-8980-01 -【医療・看, că târâie în zădar o existență care nu-i place nici luiAI-4134 仏壇台 ＫＴ?２０１ 仏壇台ＳＴ?２０１ 置き台 仏具用品 葬儀 お葬式 法事 仏事 台 仏壇用 仏壇を載せる台 仏壇置き台 祭壇 仏壇用品 弔事 一周忌 法事 お供え, nici altoraカクダイ KAKUDAI 【代引不可】【直送】 シングルレバー混合栓（トール・ブロンズ） #183-151 [A150201]. Nu cred nimic鳩時計 壁掛け時計 ハト時計 はと時計 ポッポ時計クォーツ式 山小屋モデル 48712QMT羊飼いのからくり時計【ENGSTLER鳩時計ムーブメント】【楽ギフ_包装】 10P09Jul16, nu sper nimic și mi-e moralicește frig ca unui bătrân de 80 de ani絵画 インテリア 額入り 壁掛け 油絵 ウィリアム?オーペン 塹壕の中の死んだドイツ兵 F20サイズ F20号 727x606mm 絵画 インテリア 額入り 壁掛け 油絵. Dta trăiești și eu sunt ucis – ce raport poate fi între noi?”
(Mihai Eminescu)
În fața vieții, scrisul pare o tautologie, o inutilitate periculoasă. Că reconstruiește sau copiază mimetic realitatea, că-i decantează ipotetice semnificații sau bâjbâie orb în căutarea unora noi, minciuna frumoasă a scrisului a fost mereu umbrită de adevărul inextricabil al vieții. Scrisul poartă în sine istoria unor lumi visate, pe cât de umane, pe-atât de verosimile în ficționalitatea lor. Viața are avantajul evidenței vizibile, al unor experiențe valabile universal. De lucrurile absente ale scrisului s-au ocupat puțini, elita literaților și a filozofilor, ei și-au îngăduit să viseze, să gândească și să simtă propunând lumii visele, gândurile și afectele lor. Viața, însă, inevitabil fenomen de masă, a fost mereu accesibilă și prezentă, deplin, egal, identică sieși, ușor de recunoscut. Istoria vieții se confundă cu știința istoriei ca flux aluvionar, ea înseamnă idei, fapte, dorințe, mișcare. Scrisul e static, el oferă arogant doar opere, care pretind că vorbesc despre viață decupând-o din fluxul istoriei pentru a-i da o coerență pe care ea n-a avut-o vreodată. Dar viața nu pare nicăieri prezentă printre rândurile textului, între viața indiferentă și cărțile subiective stă o imensă prăpastie. Cărțile inventează o ordine, o poveste, un sistem. Viața nu are nevoie de ele, ea este pur și simplu. Ce raport poate fi, deci, între viață —datum democratic, și cărți — factum elitist?
Scrisul s-a încărcat, în timp, de căderile gratuității, ale devianței, ale protestului, ale libertății riscante. De la contabilizările religioase și economice ale ideogramelor străvechi, de la epopeile encomiastice ale regilor cuceritori, de la catastrofa uitării platonice, redată de mitul scriptogenitorului Theuth, trecând prin vinovăția lubric-semeață a scriptoriului medieval și prin apocalipsa omului rațional modern, luminat de toate cărțile antimetafizice, scrisul s-a încărcat de păcatul exercițiului imaginar. Defulările psihanalizei și jocurile autoreferențiale postmoderne n-au făcut decât să accentueze abandonul solitar al scrisului de autor. Căci ce altceva decât o dezertare din viața adevărată reprezintă vocația scrisului, pentru simțul comun? De aici senzația de ratare, de irosire, de zădărnicie a literatului și a filosofului. Puțini, tot mai puțini au nevoie de scrisul său, altfel, esențial pentru existența din care acesta emerge. Exuberanța vieții indiferente la reflecție, narațiune și simbolizare se revarsă în șuvoi, obliterând mereu clipa morții, în timp ce consumul scrisului conservă moartea în fiecare clipă care ucide viața. Cartea are exact felia de viață pe care a ucis-o în text. Autorul are senzația unui cioclu: marginal, profet al ultimelor, hulit, inutil, specialist în administrarea celor ce nu mai sunt sau nu mai au rost. Ceilalți trăiesc din plin în afara cărților, el a murit deja, în labirintul propriilor texte. Paradisul borgesian al bibliotecii pare tot ce poate fi mai opus vieții plenare. ”Dincolo” nu mai e nevoie de cărți, ci de fapte, nu scrisul contemplativ, nu poveștile ambigui, nu semnele înșelătoare care trimit mereu la orice altceva afară de le însele, ci istoria mișcătoare, binele salvat al fiecărui moment, trezvia morală. Viața se trăiește, în timp ce scrisul smintește. Apostolul Apocalipsei trebuie să-și înghită sulul, iar el e amar: lumea cea nouă nu mai are nevoie de viziunea lui, consemnată. Era semnelor reprezentate s-a încheiat, cum de mult trebuia încheiată.
În Patericul egiptean există povestea tânărului Marcu, cel iubit de venerabiul avvă Silvan, din Sketis. Pentru a arăta cât de ascultător e scribul Marcu și de ce-l iubește mai mult ca pe alții, bătrânul face un exercițiu demonstrativ. Ciocăne și strigă la ușile tuturor ucenicilor săi, dar niciunul nu-i deschide imediat. Doar Marcu iese îndată ce avva l-a chemat. Înăuntrul chiliei, bătrânul părinte arată în caietul de caligraf al tânărului monah: litera omega rămăsese cu bucla neterminată. Marcu țâșnise de la masa de scris, la chemarea lui Silvan, fără să-și sfârșească semnul. Fapta ascultării era mai presus de efortul caligrafic. În fața scrisului, a stat viața adevărată, FAPTA. Cartea e mereu cea care trebuie să aștepte, ea e mereu secundară. Prioritatea vieții bate întotdeauna mai tare la ușă, fiindcă doar ea mântuiește. Am moștenit această cultură creștină a Patericului, în ce privește scrisul de cărți. Asceza (care subțiază viața prin selecția riguroasă a faptelor salvatoare) e analfabetă, în cele mai multe cazuri, dar nu neapărat pentru că disprețuiește scrisul, ci pentru că nu-l consideră necesar. Iisus a scris o singură dată ceva și atunci a făcut-o pe nisipul efemer, fără posteritate. Învățătura și-a transmis-o exclusiv prin parabole rostite, consemnarea lor în Evanghelii e un fapt târziu, cerut de răspândirea fără precedent a creștinismului într-un spațiu eclectic, al concurenței textelor de tot felul. Sub presiunea uriașă a literaturii păgâne, scriptofobia a rămas consubstanțială spiritului originar al creștinismului. Adevărații scriitori sunt, în povestea din Pateric, ceilalți ucenici ai avvei Silvan, cei rămași în chilii, care privilegiază timpul auroral al scrijelitului pe manuscrise în defavoarea unei chemări la care ar fi putut răspunde și mai târziu. Marcu e un caligraf prea devotat ascultării, așadar un slab scriitor. Asceza prețuiește oralitatea, contactul cu trupurile, iar nu reprezentarea lor. Oralitatea salvează esența realității, scrisul o deturnează.
Indiferent cât de puternică ar fi credința că arta împodobește realitatea, autorul nu va putea scăpa de spectrul pactului mefistofelic, al răului inevitabil sau deja făcut, al darului demonic, salvator și ucigaș, deopotrivă. Un Faust, un Adrian Leverkühn se ascunde în fiecare scriitor care se luptă cu fantasmele propriului text și cu speranța dramului de faimă al publicării. Orice fel de cenzură e abolită, în deontologia scrisului. Se scrie cu mâna, cu mintea, cu imaginația, dar se scrie cu trupul, visceral, din carne, imitând gnostic un Demiurg a cărui creație e perfectibilă. Autorul nu poate lăsa ”în sertar” textul său, îl vrea ”afară”, strigat lumii, trasând un nou cosmos, un destin, o postumitate, adăugând ceva unei realități altfel sărace. Inserat în lume, textul se întoarce asupra creatorului său și-i contraface destinul de scriitor, ei doi, autorul și textul, nu mai pot exista decât împreună. Odată terminat, orice text își ucide creatorul, pentru că nicio hermeneutică nu-i poate epuiza adevărul, nicio explicație nu-l face să mai aparțină cuiva. Odată publicat, orice text e liber și postum în raport cu scriitorul, el funcționează de la sine, în marea istorie a celorlalte texte de gen. Epuizat, îmbătrânit, plin de cenușa actului demiurgic, după scris autorul își contemplă ruina. Atâta ființă irosită, pentru atât de puțin!
Autorul e misogin, mizantrop, pesimist, oligarhic și ne-nțeles. Într-un acces furibund, autorul își poate arde opera și nimeni nu-l poate condamna.
În epoci tihnite, se scrie în singurătate, și scrisul se plătește cu libertatea de-a fi prizonierul scrisului, ba chiar se plătește cu viața antumă. În epoci de prigoană politică și cenzură, se scrie pe ascuns și scrisul se plătește cu libertatea sau viața. În închisoare, se scrie pe săpun, pe pereți sau în memorie, și scrisul se plătește cu libertatea sau viața. Oriunde, oricând scrisul condamnă, consumă și ucide.
Apologia cărții: S-ar putea să nu se mai scrie, doar să să se supra-viețuiască? Nu cumva viața e într-un anume fel doar fiindcă au vorbit cărțile despre ea? Lumea n-ar fi mai zgomotoasă în lipsa răgazului contemplativ și tăcut al textelor care o luminează? Nu cumva știm ceea ce știm despre viață numai fiindcă am citit-o? Ce-ar putea să ofere simpla viață, așa de neutră la explicații, legitate și certitudini? Apologia vieții: Scriitorii n-ar putea fi simpli oameni, de azi pe mâine? De unde aroganța lor narcisiacă de-a avea ceva de spus, de-a se autopropune ca importanți? Ce ne-au dat ei, în istorie? Ne-au salvat de la ceva? Ne-au hrănit? Au contribuit la progresul omenirii? Cu sau fără scris, suntem la fel de nefericiți. Textele lumii au înmulțit doar iluziile, nu și răspunsurile.
Împuținat de propria-i scriitură, autorul nu poate scăpa de îndoiala rostului său, de umbra amețitoare a nihilismului, de acoperișul protector al scepticismului.
Despre ceea ce nu se poate scrie, trebuie să se tacă.
日東 ニトフロン粘着テープNo.973UL 0.15mm×300mm×10m 973X15X300
BridgeStone(ブリヂストン) ティーファイト 305 ( フレームノミ ) BRTF73 3
