Soarele îi intrase în ochi. Verile deveniseră fierbinți. Nu-l mai deranjau apusurile dintre betoane, se obișnuise să trăiască așa. Știrile, pe orice canal s-ar fi uitat, spuneau același lucru. Iernile însă i se păreau mai scurte, simțea că îmbătrânește.
Marea îi intrase în ochi. Dimineața, la coadă la brutărie, o doamnă îi spusese că seamănă cu Fioravante din filmul Fading Gigolo. I-a zâmbit și i-a mulțumit. Nu mai fusese la cinematograf de vreo doi ani. Timp e destul, lumina cade după ora nouă.
Plajele îi intraseră în ochi. Vizitase deja multe locuri la mare – țărmuri, faleze, golfuri cu stânci. În noapte, totul i se păruse brusc mai liniștit. Verile fuseseră fierbinți și în alți ani – așa spunea mereu tatăl lui, dând anii înapoi, ori de câte ori discutau serios.
Binele îi intrase în ochi. Se obișnuise cu el și acum nu i se mai părea ceva neobișnuit. De aceea nici nu se mai bucura. Se răsucea pe șezlong să mai prindă și ultima rază de soare. Vorbea tare cu bărbatul de lângă el și privea spre port.
Muntele îi intrase mai degrabă în oase. Fior era înalt și bine făcut. Ușor adus de spate, ținea capul ca o broască țestoasă ieșită din carapace. Se trezea fără ceas și privea pe geam. Muntele Sainte-Victoire, așa cum îi plăcea să-i spună, era acolo mereu, iar marea, la o azvârlitură de băț. Vaporul, care lega continentul de insulă, se apropia. Fior îi permitea să-i inunde privirea ca un pericol iminent. Ceea ce trăise vara trecută fusese doar o avertizare. Îi revenea în minte pajiștea de cicoare, cu floricelele ei mici și albastre presărate pe ici pe colo.
Căldura era încă toropitoare. Vasul aparținea companiei Fior di Levante. O coincidență, desigur. Bărbatul și-a pus mâinile în șolduri și a mai coborât tonul. Vecinul de șezlong îl privea dând din când în când din cap și răspunzând cu o voce răgușită. Au continuat conversația și în mare. Ziua avansa spre orele serii. Vasul intra în port așa cum zvonurile intră în cap căutând loc să acosteze. Pe Fior di Levante, acum trei ani, o cunoscuse pe ea.
Valurile îi intraseră în ochi. Lui Fior îi plăcea să înoate și se ducea cât mai departe. Tu înoți acum cu mine, tată, gândul revenea obsesiv atunci când se apropia vasul de port și se auzea semnalul prelung și ancora care cădea. Tatăl îi dăduse numele de Fior. Nu se gândise la ceva anume, poate doar să sune bine, un nume muzical. Tatăl era parte din el, moștenise și felul în care își ținea capul. Bătrânul era sănătos tun și trăia la munte cu caprele. Era proprietarul unei stâne și angajase un cioban cu scuter.
Fior îl vizita din când în când și stăteau amândoi, ca două țestoase tacticoase, la o cafea pe marginea muntelui, lângă o pajiște cu cicoare. Uneori mai cobora și tatăl atunci când avea ceva de cumpărat sau să lase brânză la un anume magazin în care avea el încredere. Marfa lui nu era pentru oricine – era părerea pe care nu și-o schimba pentru nimic în lume. Lui Fior îi aducea câte o bucată de brânză cu miros fin-înțepător și culoare gălbuie. Fiul gusta din ea la cafea. Vorbeau despre blana neobișnuit de deasă a unora dintre capre, scuterul reparat de prea multe ori, Toyota cea robustă cu care cărase de toate, feribotul munților. Când nimerea câte o expresie care îi plăcea, bătrânul își dezvelea dinții mari și frumoși și ochii i se luminau. Fior sorbea cu guri mici din cafea și mușca din brânză.
Vaporul venea și dimineața. La ora nouă se auzea sirena. Oamenii așteptau pe ponton căutând orice colț cu umbră.
Dimineață era și atunci. Mirosul de migdale și flori de iasomie al femeii îi rămăsese în nări. Pe vas mai era și un bătrân creol care semăna cu Compay Segundo. Fior citise undeva că rețeta longevității cubanezului era simplă: supă de miel și rom.
Bătrânul de pe vas fuma și zâmbea. Cu pălăria albă și cămașa desfăcută, lăsând la vedere un piept slab și păros, aducea un omagiu mării. Fior întârziase și căuta din ochi un scaun să se așeze. Amfiteatrul munților primea soarele ca pe un alpinist experimentat. Femeia era îmbrăcată într-o rochie albă și purta o pălărioară nostimă. Ocupa puțin loc, silueta ei se asemăna unui odgon alb, umerii erau drepți și talia se răsucea frumos spre abdomen. Cu coada ochiului, Fior o remarcase, întrebându-se dacă se poate așeza alături. Ea a înclinat capul, nu a scos o vorbă. Au mers așa până în portul Kyllini.
Albul îi intrase în ochi. Au coborât încolonați, grăbindu-se. Fior o privea pe femeie îndepărtându-se. Ar fi vrut să-i spună ceva și amâna cu fiecare pas al ei. Lentoarea nu aducea niciun bine. Când a apărut mașina elegantă, strălucitoare, femeia a mărit pasul. Un bărbat i-a deschis portiera. Mașina s-a îndepărtat. Pentru Fior, asta a fost tot. Bătrânul creol cu aer cubanez a trecut pe lângă el și l-a salutat zâmbindu-i. Au mers împreună o vreme. Femeia era noua soție a unui om foarte bogat din Atena, bătrânul o cunoștea când era doar o copilă la ei în sat, pe insulă. Cel mai înțelept ar fi să nu se gândească la ea. Lui Fior i s-a strâns inima. După ce leșinase în plin soare, în timp ce discuta cu tatăl lui, în vara anului din urmă, Fior realizase că ceva pur și simplu nu era în regulă cu el. Plus toate femeile pe care le plăcuse și care se evaporaseră din calea lui. Nu știa cum să le vorbească. Tatăl îi dăduse niște sfaturi aspre ca blana caprelor, care nu-i fuseseră de mare ajutor.
Amfiteatrul munților îi intrase în ochi ca o invitație la un spectacol mult mai mare.
credit foto: RĂZVAN LAZĂR