”Nu este de ajuns să fii bun. Trebuie să fii bun de ceva. ”
Zice Tudor Arghezi: “Orice viață de om începe de mai multe ori.” și cum a trăit 87 de ani viața i-a confirmat convingerea… Scrie, se implică – uneori major – stă în umbra îndoielilor traversând o epocă frământată de victorii și înfrângeri, se îndoiește de sine cerând ajutor divin ori clătinându-se în decizii mai mereu nesigure, este când pasiv când consumat în mișcare și în ultima instanța se dovedește a fi ceea ce a dorit poate pentru că asemenea lui Kant – filozoful german – a intuit că rețeta unei vieți pline (fericite) este ”Să faci mereu ceva, să iubești ceva și să speri ”- să dorești – ceva.
Condiționată astfel viața presupune nu numai traversare ci și conștientizarea unui consum emoțional în care includem și bine și rău și bun și nebun și iluzoriu și real; amalgamul acela al trăirii despre care credem că știm, chiar dacă, de fapt, abia avem puterea să-l consumăm recapitulativ.
Întrebat ”de unde Arghezi” domnul Ion Teodorescu, gorjanul acela de la Tg. Cărbunești – cum îi plăcea să spună că este – răspunde ocazional: Argeș și indiferent de aproximația afirmației impune personalitatea de excepție a unei trăiri pline de contradicții; când acceptată când respinsă ba chiar admirată excesiv și se înscrie major în cultura româneacă.
S-a născut, de fapt, la 21 mai 1880 în București fiu nelegitim al lui Nae Teodorescu originar din Tg. Cărbuneti și Rozalia Ergezi probabil din Ardeal, de origine maghiară al cărei nume – propune, criticul Eugen Simion – ar fi, de fapt, la originea pseudonimului Arghezi, dar cum scriitorul n-a vorbit, n-a comunicat niciodată clar de unde vine, cât de aproximativi sunt pașii existenței personale lăsând dechisă larg ușa curiozității speculative rămânem în suspensia dorinței de a-l ști și poate chiar de a-l înțelege dincolo de limitele individuale îmbrățișăm creatorul pentru că “Înainte de a deveni o filozofică amărăciune, cartea e o făgăduință, o bucurie, o călătorie prin suflete, gânduri și frumuseți.”
Începe să scrie de copil și să publice devreme, chiar foarte devreme (1895) poate pentru că Odobescu i-a fost învățător, poate pentru că îl cunoaște pe Gala Galaction și Garabet Ibrăileanu îl ia oarecum sub aripa lui, poate pentru că scriind – poezie mai ales – viața-i începe cu greul și o va învăța “din mers” cu “plata la zi” liber ( ca pasărea cerului, parcă-l aud zicând) călugărit, arestat și închis la Văcărești nu numai odată, eșuat uneori în căutări facile, curios până la impertinența acceptări, deștept și feroce analitic, obsedat de condei din strădania căruia poezia, proza, jurnalismul românesc se intersectează ca o necesitate fără de care nu se poate alfel
Primul volum de poezie îi apare în 1927 și, sigur, conclude pentru prima dată existența unui “fenomen unic în literatură românească” – cum zice George Calinescu accentuând pe inovația stilistică și chiar pe acea reinventare adnotată cuvântului arghezian….
“Că să schimbăm, acum, întâia oară,
Sapa-n condei și brazda-n călimară,
Bătrânii-au adunat, printre plăvani,
Sudoarea muncii sutelor de ani.
Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
Eu am ivit cuvinte potrivite”…
“Cuvinte potrivite” îmbrățișează o modalitate de exprimare care țâșnește viril răsturnând sertarele creierului”(cum spune Ilarie Voronca) preluând simplitatea terestră a cuvântului căruia îi atribue nuanțare simbolică, profunzime interpretativă și chiar greutatea acceptării…
Un univers reconstructiv, redirecționat agonic într-o expunere sacră:
“Singuri, acum în marea ta poveste,
Rămân cu tine să mă mai măsor,
Fără să vreau să ies biruitor.
Vreau să te pipăi și să urlu:”Este!” (Psalm VI)
ori o translație profană se lăbărțează în limbajul blasfemic al blestemelor conservate într-o moștenire specifică… Când monahal când laic Arghezi înțelege slăbiciunile umane așa cum sunt ele cu și fără ințelepciune, dar expresive:
“Usca-s-ar izvoarele toate și marea,
Și stinge-s-ar soarele ca lumânarea.
Topească-se zarea ca scrumul”.. (Blesteme)
Si ce urmează este mărturisire poetică a fiecărui pas din care ne compunem emoțional pemtru că fără ea, emoția, poezia nici n-ar exista – ne învață Petrarca …“Goneşte viaţa, nu-i popas s-o ţie, Și moartea-i calcă urmă avântată, Eu port război cu câte-au fost odată, Cu câte sunt şi câte-or fi să fie.”(Sonet CCLXXII) trad. Sebastiam Lasca)
Emoționalul arghezian împrăștiat în direcțiile multiple ale unor stări când firești când desprinse dintr-o structura nu numai frământată, dar și incapabilă să le ocolească, fie că scrie candid despre Zdreanță “cel cu ochii de faianță“, cățelul căruia îi strecoară observația frustă a minții umane: “Zice Zdreanță-n gândul lui S-a făcut a dracului “ (din vol. Prisaca) fie că rătăcește fantezic pe potecile știute și totdeauna neștiute, dar sigur persolale ;
“De-abia plecaseși. Te-am rugat să pleci,
Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,
Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi! “ ,
fie că se lasă copleșit de intensitatea gândului din care cuvântul vuiește uneori, scrâșnește alteori și se dezvăluie contaminat emoțional de dureri ascunse:
“Le-am scris cu unghia pe tencuială
Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate flori de mucigai“
Flori de mucigai este poate volumul definitoriu pentru poezia argheziană, interferarea (parcă) necăutată dintre reverența sacră și aroganța vulgară demonstrează nu numai îndrăzmeala invenției verbale, dar și – ori poate mai ales – gest creator miraculos.
Așa numita estetică a urâtului simbolist rebelă și cautarea unei voci autoritare care să-i permită ieșirea din “mulțime“ – așa cum au facut-o și Baudelaire și Macedonski și Verlain pare a fi la Arghezi o serioasă strădanie de a clătina măcar dacă nu de a repopula teritoriul literaturii pe care – zice el – “Eminescu l-a pustiit pe o suprafață de treizeci de ani pătrați după eli -”
Și atunci sigur că totul este după Eminescu!
