Cum să nu punem pe primul loc corupția, haosul și degringolada administrativă sau, mai direct, reaua-credință a conducătorilor, atunci când căutăm explicații pentru toate nemulțumirile noastre? Răul trebuie identificat clar, arătat cu degetul și înlăturat fără milă. În această lumină, sigur pare o judecată blândă să spui că boala României este inadecvarea. Dar aici văd eu problema: în inadecvarea multora la funcțiile pe care le dețin în societate.
Inadecvarea nu este o vină spectaculoasă, căci nu șochează și nu revoltă. Inadecvarea se tolerează, se acoperă și se perpetuează fără zgomot. Iar aparența de blândețe a diagnosticului o face cu atât mai acută… poate pentru că resimțim, mulți dintre noi, o durere a cărei cauză rămâne necunoscută. Această durere se amplifică dacă ne uităm în jurul nostru: la starea economiei, la piața de capital, la justiție, la infrastructură sau la sistemele de sănătate și educație. Dar acestea sunt doar consecințe. Eroarea de fond este mult mai adâncă: avem numeroși indivizi ajunși în poziții pentru care nu au nici competența, nici caracterul și nici vocația. Uneori nu au nici măcar interesul real să facă lucrurile să funcționeze.
De la Titu Maiorescu încoace, știm povestea formelor fără fond. El spera că este o formulă tranzitorie a modernității noastre de secol XIX: era convins că le vom umple cu sens și vor funcționa așa cum trebuie. Poate că s-ar fi întâmplat așa, dar secolul XX nu ne-a ajutat deloc: am avut un interbelic agitat, comunismul, apoi libertatea și “democrația originală”. Astfel, în tot acest timp, nu doar că am conservat formele fără fond, ci le-am și rafinat, transformându-le într-un sistem funcțional tocmai prin disfuncționalitatea lui: instituții care există, dar nu servesc scopului pentru care au fost create; proceduri care se respectă, dar nu produc rezultate; funcții ocupate, dar nu exercitate.
România nu este o țară în care nimic nu funcționează. Dimpotrivă, este o țară în care aproape nimic nu funcționează corect, dar totul merge „și așa”. Iar acest „și așa” pare să fie un fel de liant național care ține loc de responsabilitate, profesionalism și viziune. A ajuns să fie scuza universală a inadecvării noastre.
Inadecvarea nu este doar despre politicieni, deși mulți s-ar grăbi să spună că aici ar fi monopolul. A ajuns să se infiltreze peste tot: este la profesorul care predă mecanic, la medicul care tratează superficial, la managerul care ocupă un post doar pentru statut sau la liderul care confundă autoritatea cu puterea. Nu sunt neapărat oameni răi. Sunt oameni nepotriviți.
Tragedia este că inadecvarea produce un cerc vicios. Cei competenți sunt descurajați, marginalizați sau pleacă. Cei inadecvați se recunosc între ei, se protejează și se reproduc instituțional. Sistemul ajunge să penalizeze meritul și să recompenseze mediocritatea adaptabilă.
Astfel, România nu se prăbușește, ci plutește. Nu se reformează, ci se cârpește. Nu își rezolvă problemele, ci le amână. Totul rămâne într-un echilibru precar, dar suficient de stabil încât să nu provoace o ruptură reală.
Reforma ar trebui să înceapă cu o întrebare simplă și incomodă: este omul potrivit la locul potrivit? Atât timp cât evităm această întrebare, vom continua să tratăm simptomele și să ignorăm boala. Iar boala societății noastre rămâne inadecvarea – atât de răspândită, încât a devenit normalitatea noastră.
Adevărata reformă pe care o așteptăm cu toții nu trebuie începe cu legi, nici cu strategii uluitoare sau fonduri atrase fără număr. Ar trebui să pornească cu o întrebare simplă și incomodă: este omul potrivit la locul potrivit? Atât timp cât evităm această întrebare, vom continua să tratăm simptomele și să ignorăm boala. Iar boala societății noastre rămâne inadecvarea: atât de răspândită, încât a devenit normalitatea românească.
