Cruzimea intră în istoria umanităţii ca parte a politicii înseşi: mai mult decât un act gratuit, ea devine instrument de educare şi de represiune. Vărsarea de sânge nu este niciodată gratuit, de vreme ce , dincolo de victimă, se află ideea care se cere nimicită. Cruzimea este, pentru politică, solul pe care se ridică viitorul însuşi: lichidarea inamicilor înseamnă trecerea spre o altă lume, dominată de acest demiurg barbar.
Iar erudita panoramă coordonată de Stéphane Courtois este imaginea, terifiantă, a unei întregi genealogii. Chipurile barbariei şi ale violenţei sunt redate contextului epocii lor şi ceea ce ajunge până la noi este portretul unei umanităţi care alege, mereu şi mereu, soluţia exterminării, ca pe o scurtătură menită să accelereze schimbarea. Ceea ce sinteza monumentală tradusă acum expune este premeditarea intelectuală a cruzimii, înrădăcinarea ei în solul ideilor.
Căci istoria cruzimii nu începe o dată cu ideologiile,dar atinge un nivel de paroxism terifiant pe măsură ce ele oferă justificarea barbariei. Călăii moderni nu pot osteni, pentru că braţele lor sunt mişcate de o filosofie care nu cunoaşte odihnă. Vieţile călăilor sunt modelate de încrederea în ideologie şi în capacitatea ei de a evacua umanitatea din omul însuşi.
Investigaţia istorică din această carte este asemeni unei călăorii în bolgiile modernităţii: trecerea de la cruzimea motivată religios la cea întemeiată politic şi ideologic este pasul pe care societăţile îl fac, o dată cu avansul unei noi organizări instituţionale şi antropologice. Războaiele civile ale Romei nu cuprind cantitatea de oroare a războaielor civile de secol XX: intensitatea cruzimii este efectul unei anestezii colective prin care ideologia suspendă simţul moral, eliberând un potenţial unic de barbarie şi de devastare.
Ideologia şi crima
Se poate argumenta, iar sinteza editată de Stéphane Courtois oferă argumente memorabile, că politica cruzimii este imaginea însăşi a secolului XX: mai mult decât toate cele care îl precedă, veacul trecut este dominat de sentimentul carnagiului şi al sângelui. Razboaie, conflicte civile, insurecţii, revoluţii, totalitarism, Holocaust, lagăre : numele acestui timp sunt numele cruzimii dincolo de marginile firii.
Marele Război pregăteşte această explozie a cruzimii. Triumful ideologiilor totalitare nu ar fi fost de imaginat în absenţa sa: plăcile tectonice pe care le pune în mişcare organizează deceniile care vin, eliminând demnitatea umană şi plasând individul sub puterea unui stat ce devine administrator al cruzimii şi călăul suprem ce conduce o armată de călăi neobosiţi. Din tranşeele acestui timp ies fascismul, nazismul şi comunismul. Cei care înving şi triumfă sunt cei care, în linia lui Neceaev, adoptă linia amoralismului absolut. Demonii din oraşul de provincie al lui Dostoievski cuceresc lumea, asemeni unei pandemii a urii şi a terorii.
Eliminarea limitărilor de ordin moral este posibilă doar în măsura în care o altă morală va fi acceptată, colectiv. Statele totalitare de după 1918 sunt cele care merg pe acest drum. Proliferarea cruzimii este dublată de birocratizarea ei. Statul totalitar este, în cele din urmă, o fabrică ce generează oroare şi barbarie.
Italia fascistă ilustrează acest parcurs al intensificării cruzmii: de la cămăşile negre anarhice la republica socială de la Saló, parcursul este dialectic. Statul fascist de după 1943 este un laborator de perfecţionare al atrocităţii: revoluţia de acum o oglindeşte pe cea nazistă.
Germania lui Hitler propune un drum similar, de la cruzimea individuală spre statul genocidar. Trecerea de la Röhm la Himmler întruchipează rafinarea acestui mecanism al cruzimii. Statul SS este organizat în jurul planificării ororii,. Antisemitismul este tradus în genocid. Crima nazistă a Holocaustului este staţia terminus a răului în cronica umanităţii.
Uniunea Sovietică este, pe de pe un alt versant totalitar, istoria aceleiaşi metamorfoze. Poliţia secretă etatizează cruzimea. Teroarea este codificată, iar călăul devine personaj al romanului facerii lumii. Vasili Blohin serveşte, fără ezitare, statul sovietic. În acest cosmos al religiei comuniste nu există loc nici pentru remuşcări şi nici pentru regrete. Undeva, departe, spre Nord, frigul este mormâmtul in care sunt aruncate victimele ce nu au nume: Osip Mandelştam întâlneşte moartea la capătul acestui itinerariu al cruzimii de stat. Gulagul, sclavia,foametea, tortura sunt treptele pe care le imaginează Lenin şi Stalin, în drumul spre cetatea perfectă.
În Asia etatizarea cruzimii atinge un apogeu al ororii. Maoismul şi khmerii roşii sunt emblemele acestei cruzimi ce se hrăneşte din delirul ideologic : crimele sunt executate cu un sadism pe care doar fanatismul revoluţionar îl poate mobiliza. În China sau în Cambodgia statul este o vastă uzină însărcinată cu mobilizarea energiilor criminale ale activiştilor ce îl slujesc. Cruzimea nu mai are zăgaz, de vreme ce toate limitele umane au fost înlăturate de valul seismic al totalitarismului.
Politica cruzimii striveşte, în secolul XX, politica la scară umană. Graţie reorganizării totalitare, umanitatea intră în era libertăţii nelimitate de a ucide. Solul istoriei musteşte de sânge : victimele sunt deposedate de identitate şi de memorie, în gestul suprem al ororii. Panorama imaginată de Stéphane Courtois este un reper canonic în acest efort al recâştigării firescului umanităţii. Suveranitatea totalitară dă naştere doar unui imperiu al barbariei dialectice , iată ceea ce nu putem uita, spre a imagina un alt viitor.
