„La poalele dealului se întinde un câmp acoperit cu iarbă indiană înaltă, care îşi schimbă culoarea odată cu anotimpul. Duceţi-vă să-l vedeţi toamna, pe la sfârşitul lui septembrie, înroşit în lumina asfinţitului, când umbre stacojii ca para focului tremură deasupră-i şi când vânturile toamnei, mângâindu-i iarba veştejită, iscă atunci o melodie ca un suspin omenesc, o harfă de şoapte.” (Truman Capote – „Harfa de iarbă”, 1951)
„Harfa de iarbă” se citeşte proustian, toamna sau în toamnă târzie, în miros de scorţişoară şi de vin de mure, cam cum îi plăcea şi lui Mircea Cărtărescu să citească: „o să viscolească peste parbrize, capote / iar noi, sub plapuma de satin / vom citi la caldură Truman Capote / în miros de scorțișoară și vin”. – “Dă lăbuţa (vei da şi boticul)” M. Cărtărescu)
Textul lui Capote este o pledoarie pentru autenticitate şi reactivarea ludicului la vârsta adultă. Personajul narator, Collin, are între 11 şi 16 ani când povesteşte, iar impresia despre personajele alături de care trăieşte întâmplările din nuvelă, este, până la momentul dezvăluirii vârstei lor (60 de ani), că sunt de aceeaşi vârstă cu personajul-narator.
Ludicul este întreţinut, complice şi simbolic, de personaje adulte, prin traiul dus în căsuţa din copac, trai pe care Capote îl descrie ambiguu: „statul acolo sus era ca o călătorie de-a lungul ţărmului vag al fiecărui vis”. Această disponibilitate de a accepta regulile ludicului vine din credința împărtăşită a personajelor că toate lumile interioare sunt bune și niciodată vulgare, indiferent de pasiunile care le stăpânesc.
Deşi sunt dense narativ, nuvelele lui Capote sunt texte de atmosferă, nostalgia copilăriei pierdute fiind redată şi confirmată prin calmul şi lipsa de direcţie cu care sunt vizitate locurile şi timpurile de demult. Locuri în care armonia se crea în jurul unui foc şi al mirosului de tocană fierbinte. Timpuri şi zile în care toamna era albastră ca eternitatea.
Este totodată surprinzător modul în care Capote îmbină cu precizie densitatea narativă cu imagini puternice: toamnele căsuţei din copac se întâmplă pe câmpuri cu iarbă indiană; vânturile sunt metalice, iar lunile de septembrie întotdeauna târzii şi cu un picior în iarnă. Căsuţa din copac, este mereu păzită de tăcerea încordată a asfinţitului şi bomboanele au gust de mărgele. În timp ce fantezia personajului-narator este încărcată de vizual (vise cu muşcate înflorite) şi de olfactiv (miros de prăjitură cu nuci).
Şi, deşi căsuţa din copac poate fi considerată un semn de rebeliune, viaţa dusă acolo este una cât se poate de cuminte. Contextul social este vag conturat, fiind astfel o parabolă şi o pledoarie neostentativă pentru o viaţă minimalistă pusă la adăpost de standardele rigoriste ale socialului. Iar iubirea ce se naşte aici este una ce nu poate rezista decât în acest tip de mediu.
Această opţiune pentru detaşarea de normele sociale şi dorinţa de a recrea un paradis pierdut sugerează o loialitate divizată a lui Capote (https://literariness.org/2018/05/15/analysis-of-truman-capotes-novels) față de două curente literare diferite: realismul și romantismul. Deşi realist pe formă şi cu o structură non-lineară, “Harfa de iarbă”, nu este o schiţă detaliată a unei lumi sociale reale, ci se concentrează pe stările interioare ale personajelor sale, cu toate resursele romantismului.
Simbol al cântecului de şoapte al ierbii indiene, “Harfa de iarbă” este şi un simbol în jurul căruia libertarea şi imaginaţia se contrapun unor vieţi conduse în numele rigidităţii şi a unor raţionalităţi seci.
