1. Înainte de orice și în registrul admirației: a trecut semnificativ mai mult de un deceniu de când Baroque Books and Arts scoate pe piață – cu o consecvență remarcabilă și în condiții tipografice de rang înalt – cărți / lucrări dedicate Imperiului Roman de Răsărit, lumii Bizanțului, liderilor și femeilor celor mai cunoscute ale acestei lumi, mentalităților bizantine (atenție: a nu se lua această expresie în sens peiorativ!). Cărțile apar, de regulă, în colecția „Savoir-Vivre IMPERIAL” a acestei admirabile edituri care face – nu numai pentru acest calup tematic atât de generos, așa cum e Bizanțul – o operă de răspândire, de consolidare și de revigorare de mare calitate. Vom găsi de-a lungul timpului, bunăoară, aici, la BB&A, titluri – de istorie și chiar de mai mult decât atât! – de genul: „Miracolul Bizanțului”, „Introducere în istoria Bizanțului”, „Bizanțul și cruciadele”, „Sfârșitul Bizanțului”, „Femeile în Bizanț. O influență fără egal” și multe altele. Încă o dată: ce bine!
2. Cea mai recentă intrare în această admirabilă suită de cursă lungă e volumul Imperiul Bizantin. O scurtă istorie, scris de John Julius Norwich. Vorba vine – „o scurtă istorie”; e o carte solidă, de 600 de pagini, cu o bibliografie pe măsură și cu un foarte reușit aparat de indici. E, pe de altă parte, o scurtă istorie în comparație cu textul-mamă, să îi spunem așa; între 1988 și 1995 același autor a publicat, în trei volume, în total peste 1.200 de pagini, o istorie a Bizanțului căreia nu a avut îndrăzneala să îi spună „scurtă”. Însă în legătură cu care a avut câteva notații chiar la debutul volumului contras, cel cu „scurta istorie”: a) întrucât Imperiul Roman de Răsărit a durat 1123 de ani (și 18 zile), în istoria mare a alocat, în medie, cam o pagină fiecărui an imperial de rit bizantin; b) a urmat, așa cum mărturisește că a făcut dintotdeauna, sfatul (admirabil!) al Regelui de Cupă din Alice în Țara Minunilor: „Începeți cu începutul și continuați până ajungeți la sfârșit, apoi opriți-vă!”. Foarte înțelept, nu?
3. Autorul cărții merită, cu prisosință, o secvență separată în economia acestui text-semnal. Numele său e John Julius Cooper. Pe coperta cărții, precum și în numeroasele referințe din biblioteci sau de pe internet, el e schimbat: John Julius Norwich. Pentru că acest celebru autor britanic (1929-2018) de lucrări în domeniul istoriei e și conte de Norwich. Despre el, ne mai spun editorii lui de limbă română că: după studiile urmate în Canada, Franța și Marea Britanie (New College, Oxford) în timpul și imediat după sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, a lucrat în diplomație, pentru ca apoi să se dedice realizării de programe de radio și televiziune, realizării de filme documentare, călătoriilor, operelor de binefacere (spre exemplu, pentru salvarea Veneției), dar în primul rând scrisului. S-a distins printr-un mare număr de publicații, într-o paletă enciclopedică, fiind preocupat în primul rând de spațiul bizantin și de lumea mediteraneeană, dar și de trecutul Franței și al Angliei. Interesul său față de istorie se îmbină permanent cu dragostea de artă, arhitectură, literatură, bogăție culturală și intelectuală în general. Nu știu să existe o altă carte – în afara celei de la BB&A – în limba română, dar ar merita cu asupra de măsură. Dați un google să vedeți ce splendoare editorială e legată de acest nume!
4. O carte, așadar, a unei anumite datorii. Pe de o parte: „Scrierea acestei cărți a fost o plăcere constantă. Dar, în modestia ei, este, în plus, un omagiu. Civilizația noastră nu a recunoscut niciodată în mod adecvat datoria pe care o are față de Imperiul Răsăritean”. Pe de altă parte, datoria de a demasca, elegant, un fel de conspirație a tăcerii despre Bizanț. Iată, din nou în cuvintele autorului: „Nu am avut niciodată pretenția să arunc o nouă lumină asupra Bizanțului. Tot ce am încercat să fac a fost să repar într-o mică măsură acea conspirație a tăcerii care ne-a lăsat pe atât de mulți dintre noi cu o cunoaștere practic inexistentă a celui mai longeviv – și, fără îndoială, a celui mai îndelung inspirat – imperiu creștin din istoria lumii și, în acest proces, să spun o poveste bună cât mai interesant și mai precis cu putință”.
5. Una dintre notele frapante ale demersului lui John Julius Norwich e, simplu spus, elogiul constant al spiritualității (creștine a) Bizanțului. Pentru că, spune acesta, „niciodată în istoria creștinismului – sau, am fi tentați să adăugăm, a oricărei alte religii din lume –, nicio școală de artiști nu a reușit să introducă un grad atât de spiritualitate în operele ei. Teologii bizantini obișnuiau să insiste asupra faptului că pictorii și mozaicarii religioși ar trebui să încerce să redea imaginea lui Dumnezeu. Aceasta nu era o cerință neînsemnată. În bisericile și mănăstirile din imperiu o vedem, în mod repetat, îndeplinită exemplar”.
6. Debutul acestei fastuoase istorii nu avea cum să fie altul decât spunând povestea lui Constantin cel Mare. Împăratul pe care John Julius Norwich nu ezită să-l desemneze a fi cel mai influent om din istorie – cu trei excepții însă: Iisus, Buddha și profetul Mahomed. Și aceasta, fie și numai din două motive foarte puternice. Primul: adoptarea creștinismului ca religie oficială a Imperiului Roman. A doua, desigur: transferarea capitalei acestui imperiu de la Roma „în noul oraș pe care-l construia în locul vechiului Byzantion și care avea să fie cunoscut pentru următoarele 16 secole după numele lui: Constantinopol”.
7. „Scurta istorie” urmează, firesc, un curs „de săgeată”, cu alte cuvinte privilegiază copios criteriul cronologic în fața oricăror altora. Începe, așadar, cu „Primele secole” – cu Împăratul Constantin cel Mare -, mergând până la deceniile „Iconoclasmului” (711-802). Continuă cu „Apogeul” – de la „Icoanele restaurate” (802-856) până la „Manzinkert” (1055-1083). „Declinul și căderea” reprezintă cel de-al treilea calup al acestei istorii: de la Alexie Comnenul (1081-1118) până la 1453. Trei mari secvențe, așadar, cărora li se alocă un număr aproximativ egal de pagini în economia cărții: circa 200.
8. Un zoom, pentru exemplificare: către mijlocul cărții, în câteva pagini, John Julius Norwich „prinde” magnific personalitatea celui denumit „Împăratul cărturar” – Constantin Porfirogenetul. Cel de la care avem o moștenire culturală vastă: „Nici un alt împărat nu a contribuit atât de mult la cunoștințele pe care le avem în prezent despre epoca lui”. Autor al unei excelente biografii a bunicului său, Constantin Porfirogenetul ne-a lăsat și o amplă enciclopedie a ritualului bizantin și a protocolului de la curte, precum și – mai întâi ca moștenire pentru fiul său, cel care i-a urmat la tron – un manual practic despre arta guvernării. În termenii discuțiilor de astăzi, cazul lui Constantin Porfirogenetul e, dacă vrem, un exemplu fericit (nu des întâlnit ca atare!) despre „implicarea intelectualilor în politică”.
9. „La unu și jumătate dimineața, Mehmet a dat semnalul. Brusc, liniștea a fost spartă – sunetele trompetelor și bătăile tobelor s-au combinat cu strigătele de război turcești înfiorătoare, care făceau un zgomot în stare să trezească morții. Imediat, clopotele bisericilor au început să bată, un semn pentru întregul oraș că bătălia finală începuse. Sultanul știa că, dacă vrea să cucerească orașul, nu trebuie să le permită apărătorilor lui nicio clipă de odihnă.” Sunt pagini admirabile – cu o patină literară aristocratică – la finalul cărții despre căderea unui imperiu cu adevărat măreț.
10. Încă o ultimă secvență memorabilă & admirabilă: „Unul dintre primii și cei mai străluciți filoeleni ai secolului al XX-lea, Robert Byron, a susținut că măreția Bizanțului constă în ceea ce el a descris a fi tripla fuziune: cea a unui corp roman, a unei minți grecești și a unui suflet oriental, mistic. Cu siguranță, aceste trei elemente au fost mereu prezente și au fost în mare măsură responsabile pentru caracterul unic al imperiului: în fond însă, bizantinii au fost oameni ca noi toți, victime ale acelorași slăbiciuni și supuși acelorași tentații, meritând laude și reproșuri la fel ca noi. Ceea ce ei nu merită este obscuritatea la care i-am condamnat timp de secole. Nebuniile lor au fost multe, ca și păcatele lor, dar cu siguranță ar trebui iertate multe pentru frumusețea pe care au lăsat-o în urmă și pentru eroismul cu care ei și ultimul lor curajos împărat și-au găsit sfârșitul, într-una dintre acele glorioase epopei ale istoriei mondiale care a trecut în legendă și este amintită cu aceeași mândrie de învingători și învinși deopotrivă”.
