Eterna pace…

este ceea ce promitea recent în drum către premiul  Nobel pentru pace bărbatul care a curmat până acum vreo șase – șapte războaie, conform propriei declarații. Nu știm cât de kantian este auto proclamatul pacificator, numai că sintagma  trebuie cercetată fie și pentru că înțelesurile ei nu sunt univoce. 

În 1795-1796 Immanuel Kant publicase o profundă meditație intitulată Spre pacea eternă. Filosoful german de incontestabilă notorietate pornea de la convingerea unității lumii și implicit a umanității, propunând o cale către pacea eternă. Gânduri profunde și frumoase dar ceea ce a urmat a probat mai curând spulberarea lumii începută odinioară, dacă nu neapărat filosofic, cert fizic. Cu o continuare în ziua de azi, căci altminteri la ce ar folosi un pacificator. 

Dar să nu fim creduli, chiar dacă intenția enunțată transoceanic dă încredere. În primul rând se acceptă ideea că pacea eternă o poți instaura după ce i-ai anihilat adversarului și ultima fărâmă de armă. Iar asta o știm – nici nu se putea altfel – de la romani căci pax aeterna era sinonimă cu Pax Romana, adică dominația pacifică romană, in extenso Imperiul Roman. 

Îmbietoarea sintagmă, fără nuanța romană, intră în cântările religioase, probabil prin secolul XIII, prima atestare fiind pare-se la mănăstirea Saint Pierre. Evident cuvioșii interpreți cântă pentru pace pe un text probabil anonim. 

Iată însă că ideea păcii eterne nu convinge pe toată lumea, astfel că, pe un text cert anonim, genialul Vivaldi compune Nulla pax in mundo sincera, mergând pe ideea că nu numai pacea eternă e inexistentă dar Nu există o pace curată  (nepătată) în lume (a se vedea și audia într-o duminică  trecută). 

Poate că până aici ar fi totuși ceva speranță pentru pacificator, deși e dificil de crezut. Oricum, privind lucrurile actuale în desfășurare, vis á vis cu intenția filosofică,  e limpede, cu tot respectul cuvenit marelui cugetător german că, așa cum spune tradiția, nu a ieșit din natalul Königsberg niciodată în viața sa. 

Mai curând, fără negativism ci cu realism, am putea asista la un finister

eminescian: „Și în noaptea neființii totul cade, totul tace, / Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace… ”. 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *