Literatura este camera funerară a nostalgiei

Literatura este camera funerară a nostalgiei: privirea care urcă spre desenul de nori al nopţii este educată de dorul trasând, în limpezimea vizonară a cerului, o hartă a melancoliei.

Literatura este camera funerară a nostalgiei: cei care nu mai sunt devin, prin jocul de pauze şi de fraze, creaturile blânde ce bat la porţile unui mâine al textului, spre a se înfăţişa dimineţilor ce duc povara viselor tulburate şi electrice.

Literatura este camera funerară a nostalgiei şi doar în marginile ei de şoapte şi de ceaţă destinul se poate dezvălui celor care aşteaptă, ca un semn de carte pierdut în cărţile ce adorm sub atingerea verii agonice.

Şi doar în acest port delicat literatura se poate încărca de majestatea melancolică a aducerii- aminte, pentru a suspenda moartea şi pentru a curba vremea ce revine spre sine, ca o bandă himerică a lui möbius.

Şi astfel tot ceea ce părea pierdut şi uitat urcă, delicat şi tainic, spre suprafaţa de cleştar a memoriei arzânde, devenind literatura ce este cel din urmă cer al inimilor unite: acolo unde se află dorul şi dragostea, nimic nu mai poate fi graniţă şi pierdere, de vreme ce corpurile de oase şi de sânge nu mai sunt decât frazele ce alunecă pe un ecran de pixeli , ca în pântecul unei geneze.

Şi nu mai există, în camera funerară a nostalgiei, consolarea filistină a celor ce se mişcă atraşi de mâinele de litiu pulsând în tunelele de infern urban: despovărate de anxietatea aşteptării, cuvintele se întorc spre noi asemeni unei ploi de toamnă, spre a lumina un firmament de singurătate.

Şi fiecare propoziţie scrisă în acest cer de şoapte se topeşte în pagina în care ne pierdem, doar spre a ne mai putea atinge, în străfulgerare de vis: trecutul este nisipul pe care păşim şi este marea în care înaintăm, tot mai departe, până la capătul lumii.

Şi doar în transa de poezie a textului increatul din care venim capătă chip, precum o fotografie mişcată: viaţa şi moartea se topesc în literatura ce izvorăşte din fluviile destinului ce curge în venele noastre himerice.

Iar nostalgia este insăşi cartea pe care o citim, cu ochi inseparabili şi tandri, vegheaţi de cei care nu mai sunt, ca de o generaţie naivă de duhuri călătoare, suspendaţi în camera funerară a frazelor,asemeni unui epilog ce închide drumurile de demult.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *