August este cea dintâi pagină a toamnei: din ce în ce mai departe de suflul dionisiac al verii, simţim în piepturi aerul dimineţilor de nostalgie, căci pânzele lui septembrie se umflă, treptat, sub atingerea timpului ce ni se scurge printre mâini, ca un nisip diafan al destinului.
August este cea dintâi pagină a toamnei: cei de demult, prinşi în rotirea marilor vacanţe,a acelor vacanţe ritmate de un soare ce nu cunoştea asprimea agoniei, priveau spre viitor cu seninătate melancolică, de parcă vieţile lor nu ar fi fost decât nişte ilustrate modeste aşezate pe rafturi toropite, ocrotite de anii ce se duceau înspre stingere, departe de angoasa ecranelor noastre tactile.
August este cea dintâi pagină a toamnei: mâinile care se ating în acest văzduh al trecerii se încarcă de simplitatea cu care dragostea îşi arcuia cândva propriul ei cer, fără ca vreo intrebare de absurd să tulbure dialectica de fum a nopţilor ce le erau gazdă viselor, precum un port ce primeşte valurile tulburate ale mării.
August este cea dintâi pagină a toamnei: literatura care se naşte în spaţiul de intermitenţe al singurătăţii dăruieşte celor ce nu mai sunt concretul fragil de cuvinte al frazelor desenate timid, parcă spre a le urma cărarea ce se întrevede în amurg.
August este cea dintâi pagină a toamnei şi moartea trece în frunzele care încep să capete nervura de dor a despărţirii: jocurile copilăriei se îndepărtează de noi, ca nişte fotografii mişcate şi suntem noi înşine parte din norii ce cutreieră un cer al aducerii aminte.
August este cea dintâi pagină a toamnei şi asupra ei se apleacă ochii care, deschişi în noapte,sunt locuiţi de simplitatea vizonară a melancoliei: siluetele morţilor plutesc în această apă a fluviului lethe şi timpul se întoarce spre sine, copleşit de povara memoriei devenite undă marină, redată ţărmului ce este casă paşilor fericirii de demult.
August este cea din urmă pagină a verii şi în pragul lui ne oprim, spre a contempla, cu privirea eliberată de anxietatea trecerii, evul în care ne va fi dat să încremenim, asemeni unor balerine uitate în sufragerii provinciale.
Şi este prea târziu, mult prea târziu spre a mai încerca să fugim de destinul care ni se înfăţişează, în toată limpezimea mişcată a toamnei. Şi nu mai este loc pentru strigătul de căldură arzândă, căci doar împletirea de amurg ne mai poate fi trup : frazele se adună in receptacolul de vânt şi de şoapte al textului, în vreme ce duhurile blânde cresc din adânc, ca nişte adieri alunecând peste grădinile adormite naiv.
