credit foto: RĂZVAN LAZĂR
Știi ce nu piere din lumea asta, din lumea asta de țărână? Splendoarea. Și dansul. Crezusem că nu-mi place să călătoresc, că îmi era de ajuns orașul, munca pe care o fac zilnic și gândul la Gale.
Aceasta este povestea soarelui care era prea leneș să se miște pe cer și care lumina nevăzut și noaptea. Bărbatul cu pălărie verde care strângea seara ambalajele lăsate pe plajă zâmbea de fiecare dată când întâlnea un cunoscut. Rătăceau apoi amândoi spre casă pe străzile tivite cu măslini uriași despre care se spunea că au mai bine de două mii de ani. „Ce păcat”, ofta din când în când bărbatul, oprindu-și respirația pentru o secundă și expirând cu zgomot. Îl vedeam seara când eu reveneam la hotel, eu cameristul, acum în concediu în lumea pălărierului. Chiar și pinii semănau cu niște uriașe pălării. Acolo îi cunoscusem pe cei patru și așa cum se întâmplă în concedii, petrecusem cu ei un timp în afara timpului și poate că nici asta nu-mi voi mai aminti după o vreme. Mă invitaseră să iau masa cu ei.
Grădina de lângă mare își aprinsese ghirlandele cu becuri colorate. Fiecare masă avea câte o lampă solară, aerul mirosea a eucalipt și păstra vocile în surdină, mesele erau așezate pe mici insule de piatră înconjurate de o peluză tunsă cu o mașină al cărei cuțit era tocit.
Doi bărbați în floarea vârstei, ținându-se de mână, aveau acea liniște așternută după multe furtuni care trecuseră peste ei luând rămășițele. Furtuni de vară trecătoare sau furtuni de plumb în iernile grele. Straturi de carne se așezaseră peste mătasea tinereții, postavuri și pleduri groase îmbibate cu ani. Sufletele li se șlefuiseră împreună pe același drum, fusese drumul lor. Insolațiile verilor petrecute lângă pădurile de pini și măslini le îmbujoraseră obrajii și le turtiseră fesele pe superbele prosoapele de plajă cumpărate în Liban.
Hotărâsem să luăm masa împreună într-o seară, cei doi bărbați, cele două femei amorezate una de alta și cu mine, singuraticul din lumea iubirilor de sticlă din marele meu oraș cu tramvai spre ocean. În jurul oamenilor singuri, o companie plăcută de altfel, e mai mult spațiu și aerul e rarefiat, ei se mișcă mult mai lent și cu mai multă atenție.
Pe cei patru îi întâlnisem la cafeneaua de lângă plajă apoi la brutăria din colț, pâinea încălzește inimile și leagă conversațiile. Cărările arse de soare erau suportabile dimineața devreme sau în serile cu multe stele pe cer. Mirosul de pin și sobra tăcere a naturii încremenite în blocul de sare al caniculei, mă desfătau. Șopârle fine și rapide tăiau drumul în diagonale cunoscând calea spre umbră ca nimeni altele. Lângă mare, inima omului ia o pauză de la truda zilelor, se adapă și scoate la iveală toată dragostea de care mai este în stare.
Ne dădusem întâlnire seara în grădina cu ghirlande. Discuția se înfiripase pe marginea unui eveniment ciudat. Prezența în mare, la mică distanță de țărm a unei relicve, nu se știa ce este, niciunul dintre cei care o observaseră nu putea spune cu exactitate. Pe plaja pașnică cu lume liniștită se vorbea despre carapacea ce zăcea în nisipul mării, remarcată și ocolită cu teamă, sfială sau evlavie. Emoțiile veneau dinspre acest morman întărit, în niciun caz dinspre inima fricoasă a oamenilor.
Cele două cupluri erau ca oricare altele. Chiar și cele de pinguini puteau fi puse la socoteală dacă nu ar fi existat codexuri care, în întreaga istorie, au separat oamenii de animale, nefăcând un bine evident nici unora nici altora. Doar Gale a mea știa cu exactitate cum stă treaba.
- Să învățăm de la animale, zise femeia blondă cu părul lung.
- Ar putea fi noua barbarie, cugetă cu voce tare Anton în timp ce mângâia apăsat genunchiul partenerului său.
- Anton dragă, îi zâmbi cu ochii companionul, nu putem să mai facem nimic, mergem înainte cu fruntea sus.
- Am mai auzit asta undeva, se încruntă cealaltă femeie apucându-și de talie partenera de parcă cineva se pregătea să i-o fure.
- Și dacă a mai existat undeva, cândva, ce contează?
- Cuvintele nu mai spun nimic. Să cerem un vin bun, zise Anton. Mai știi, dragul meu, vinul băut pe țărmul mării Libiei? Soarele apunea pe umerii tăi și lăsase o dungă portocalie pe față, exact aici, și-i atinse obrazul, hai nu face mutra asta că nu am zis nimic rău. Aurul ăsta al soarelui poate că o să fie ultimul.
- Ia uitați-vă! sări una dintre femei vârându-ne telefonul în ochi. Asta se poartă. Parcă am mai văzut undeva.
- În școală? eram curios.
- Nu mai țin minte. O haină largă ca o carapace de țestoasă, cum vi se pare? Poate că obstacolul din mare chiar asta e. Nu-i vreun animal ciudat, redescoperit, ci un om mort îmbrăcat așa.
- Marea, mormânt de ape. Anton, unde am mai auzit noi?
- Am și dansat atunci pe o melodie, undeva, cândva, nu-i așa iubitule?
- Eram azi pe plajă și o femeie a țipat așa de tare, călcase pe carapacea monstruoasă. Am sărit mai mulți s-o ajutăm credeam că se îneacă, dar ea, înălțată pe mormanul ăla ciudat, ne privea de sus ca pe niște disperați.
- Mai știi, iubito, cum erau mai demult orgasmele alea naturale? Pierdere de vreme. Aplicația face acum totul. Setezi alarma de trezire, numărul de minute, intensitatea.
- Dezlegarea de memorie…, zâmbi Anton.
- Ce-ți veni?
- Azi mă simt mai liber ca niciodată, nu mai țin minte nimic din ce am învățat la facultate, aplicațiile mă ajută, am totul la nas, chiar și confuzia mi se pare o chestie OK. Fără memorie, uite ce bine este. Te iubesc doar pe tine.
Îi urmăream cu atenție, cu mare atenție.
- Alaltăieri, zise cealaltă, am dat târcoale ridicăturii și m-am speriat, încerca să-mi vorbească. Am ascultat și m-am aplecat s-o ating și s-a mișcat.
- Ce a zis?
- Ei…
Femeia, cu un aer ușor speriat se pusese pe fredonat un cântecel de copii: Baby shark, ta ta ra ra tata, mama shark ta ta ra ra tata. Își trecu mâna prin păr scuturând fiecare șuviță și apoi își mușcă unghiile.
- Nu cred că ridicătura simte ce e în sufletul celor care calcă pe ea și-i apucă tremuratul sau înoată repede pe deasupra.
- Și ce-ai vrea să știe? întrebă Anton. Ce ți-ar conveni să știe despre tine?
- Un pic de pedeapsă. Un pic de tandrețe. Să fiu conversată. Servită la pat. Lăsată în pace. Trasă de păr rău de tot. Obosită. Obosită de la atâta…
- Mă iubești sau nu mă iubești? se încruntă cealaltă femeie. Poate că obstacolul ăla e doar un obstacol. Când vrei să te las în pace!?
- Poate, niciodată.
Bărbații s-au scuzat ridicându-se în același timp.
- Puteți să vă gândiți la ce vreți, râse Anton, dar și la umflătura aia pe de fundul mării. Revenim. Ne iertați.
Serile pe insulă erau lungi și robinsoniene, cum observasem că îi place lui Anton să spună, și-ar fi dorit ca el și iubitul să fie ca Robinson și Vineri aterizați pe o insulă care e mereu la asfințit. Reveniți la masă au povestit și femeilor dar ele au ridicat din umeri și au verificat pe telefoanele mobile cine sunt R și V, apoi au decis că ar putea foarte bine fi Robinson și Sâmbătă sau chiar Luni.
- Aplicațiile astea deștepte sunt ca un mic Babilon, nu-i așa Anton? Wikipedia e deja un fel de biblioteca din Alexandria…Uite, AI sugerează că poți să spui Monday și altfel: Dynamo.
Femeile căutau acum „Babilon” și „biblioteca din Alexandria” și citeau pe sărite textele generate de inteligența artificială.
- Să știi să citești rămâne foarte important, zise Anton.
- Nu o să mai fie, îl mângâie pe genunchi partenerul său. O să ne înțelegem din priviri și din scărpinări ca maimuțele.
- Queen, zâmbi Anton, gâlma aia din apă e lumea cea veche.
- Ce-ți veni?
- Istoria Romei, semnele decadenței, căderea imperiilor, manierismele, fragmentele din ce în ce mai mici și mai sprintene și zorii unei alte lumi. E fascinant, și Anton arboră un zâmbet trist. Istoria toată încape acum în palmă într-un minuscul ecran și vorbește o altă limbă.
- Și chestia aia ciudată din mare? se auzi glasul uneia dintre femei.
- Poate că asta e o zi din aia în care dacă aș muri, spuse cealaltă, cuiva chiar i-ar păsa de mine și ar întreba asistentul virtual cum să mă transforme în cenușă și să mă arunce în mare. Ca în filmul Big Lebowski. Să ajung în ochii cuiva. Poate că așa nu o să fiu uitată. Ce zici, draga mea?
- Poate că partenerii noștri de la masa nu sunt interesați de teme așa de morbide, dar să știi că nu te las, nu te abandonez. Ieri, când ieșeam din mare, am auzit gâlma strigându-mă. S-ar putea să fie acolo o persoană, așa sugerează și asistentul virtual. Uite: „trăind la granița între două lumi, uneori carapacele de pe fundul mărilor sunt lovite de amnezie și își uită toată viața anterioară. Dacă a vrut să mă roage s-o ajut?
- Chestia asta cu ajutatul e demodată, se scuză Anton și se îndepărtă de masă ca să vorbească la telefon.
Nu aveam în minte decât un singur lucru: să-i cer părerea lui Gale despre toată această întâmplare. Ea sigur s-ar fi descurcat mai bine decât un biet camerist ca mine. Mi-am lăsat și eu ochii în telefon privind la pozele cu Gale. Câțiva licurici străbăteau pânza nopții și dansau cu luminile ghirlandei iar din mare se auzeau note dintr-un cântec al lui Leonard Cohen și Leonard însuși care murmura:
Domnișoară, vals!
