Deși a debutat notabil cu un volum de poezie (Zborul femeii pe deasupra bărbatului, 2004), Marin Mălaicu-Hondrari și-a făcut rondul scriitorului de cursă lungă cu proză. Bine primite inclusiv în traduceri, romanele sale din ultimii ani au adus în perimetrul românesc farmecul exotic al unei literaturi îndepărtate. Nu știu dacă la asta a contribuit și activitatea de traducător din spaniolă a autorului sau destinul său de vagant-emigrant-freelancer, pe care toată lumea i-l știe. Pentru o edificare în cauză, a se citi măcar Apropierea, romanul ecranizat de Tudor Giurgiu în remarcabilul Parking, din 2019. Sau, pierzând ce-i de pierdut în favoarea lecturii, a se vedea direct filmul.
Cu Urmele încercării (Charmides, Bistrița, 2021) Marin Mălaicu-Hondrari revine, iată!, la poezie, și o face bine – o spun din start. Delimitat formal în trei cicluri, întreaga plachetă emană aerul boem al unui Ginsberg agiornat, al beatnicului trecut prin experiențele secolului XXI (corporatismul, betoanele urbane, internetul, eul transgender, granițele UE, rutina jobului, ambiguitatea sexului) și ceva mai vag prin nefericirile cuplului eșuat, cu tot cu statutul parental. Poate ultimul dintre grupaje să facă excepție (cinci texte preluate din seria feat, o colecție de „parodii originale” inițiată recent de Florin Lăzărescu la o editură ieșeană), pentru că e mai concentrat, mai intens imagistic, mai ludic-parodic, pe alocuri. Stă mărturie, de pildă, bucata Cugetările Sărmanului Dionis, diferită stilistic de restul, dar coerentă în spirit: „Of, ce după-amiază tristă, un amar./Și Ion grasul umblă creangă./Ce e timpul? Un ziar./Mai bine să mă fac mangă//Firea mai presus de fire, mintea mai presus de minte/dreptu-i că sunt misogin, xenofob și cam rasist/nu vă supărați pe Mișu, rămâne ce-a fost ´nainte/un adevărat romantic. Hai sictir, nu mai insist!”. E vorba de un americanism asumat (ceea ce n-ar fi prea departe de un romantism post-modern sau post-douămiist, dacă e să alegem o cronologie mai adecvată), care adună la un loc „timpul liber excedentar”, scrisul, alcoolul, singurătatea, marginalitatea, sexualitatea, precaritatea socială, mobilitatea geografică și iminența morții. Din postura studiată a melancolicului de pub (sau de bucătărie domestică plină de fumul țigărilor), prezentul e mereu denunțat ca decăzut, indezirabil, repetitiv, terorizat mereu de arhiva preferabilă a trecutului: „Mi-am pus un whisky. Nu mă interesează ce vreme e afară./Vreau doar să stau în dreptul unei bucăți de sticlă,/să am iluzia transparenței și a unei vieți care continuă dincolo./Dacă aș putea încremeni aici,/dacă aș putea să rezist în aerul tare al amintirilor/măcar cât rezistă cubul de gheață în pahar”. Mai acută cu fiecare clipă, tristețea generează simptomatic o existență alienată, de aceea mai toată poezia e una a pierderii esențelor „de dinainte”, sub povara constrângerilor de tot felul. Mi se pare emblematic textul care deschide volumul exact cu această chinuitoare viziune retro, derulând programatic tot ce era odinioară minunat și nu mai poate fi recuperat – copilăria, părinții, tinerețea, imersia benefică în natură, Mediterana și vecinătatea măslinilor din rezidențele străine, surprizele din postludiul erotic, peisajele rurale și, în general, toată libertatea unei tinereți depășite: „În week-end-uri ieșeam cu băieții,/mă uitam la filme porno și eram plin de viață./Plecam la team building la munte și la mare,,/ne dădeam de zor în scrânciobul marxismului,/câte o colegă mai rămânea graviduță/[…] Acum am o soție bătrână și frumoasă,/mușc dintr-un măr cu dinții din copilărie,/zac pe șezlong lângă piscina/în care se bălăcesc nepoții noștri:/ce i-aș mai împușca uneori,/mama lor de îngerași”. Menite să salveze cumva ratarea și să anuleze mirajul înghețat al prezentului, fantasmele distructive pot fi puse numai pe seama unui libertin convertit forțat la viața burgheză sau, totuna, a unui dezabuzat respins de partenera mai tânără: „Ești lângă mine dar e ca și cum ai fi/de cealaltă parte a bulevardului/într-o altă mașină/și ai decapita pe rând toate lămpile stradale”; „I-aș putea zdrobi fața dintr-o lovitură/și să-i arunc mașina ridicolă peste turla bisericii/iar pe ea să o smulg din pat ca pe o ganteră/și s-o trimit la dracu.” Unui „moșulică”, de altfel, unui decrepit „viejo verde” nu-i mai rămâne decât rugăciunea ca arvună a disperării, o lamentație ridicolă, șablonardă și sinceră, simultan, ca a oricărui degenerat vindecat definitiv de iluzii: „Îngenunchez unde stăteai ieri/și mă podidește plânsul și ajută-mă Doamne/miluiește-te de mine, nu mă lăsa să ajung un om singur/cu cinci mii de prieteni pe internet/rău și hârșit, trist și labagiu/ca atâția alții/Doamne, Dumnezeule, îndură-te de mine/Tu, care le știi pe toate,/am greșit, sunt un om slab și părăsit,/ajută-mă să merg mai departe”.
Cea mai prețioasă încercare din volum pare, însă, cea a poeziei, scrisul e cel care însoțește constant lungul discurs al „cadavrului într-o bucătărie plină de fum”, scrisul e cel care poate salva, în ultimă instanță, orice întâlnire cu „Dânsa”. Și dacă nu literatura, atunci ce poate fi pus mai bun în fața sărăciei, a tristeții și a morții? Mărturisirile despre scris sunt numeroase, în carte, ele sunt singurele care niciodată nu dau greș atunci când însoțesc coregrafia de beatnic care-și presimte sfârșitul și care știe că n-a făcut nimic altceva mai bun în viață: „sunt un îndrăgostit care are probleme/cu scrisul.//orice altceva e o infecție”; „mai mult decât pe ea și pe tata iubeam literatura”; „i-am trimis volumul meu de poeme ușor americane,/cu următoarea dedicație./Sunt atât de sărac încât nu mi-am permis să-ți cumpăr o carte,/așa că ți-am scris una”; „voiam să termin nu cu gândul la sinucidere/ci la fata aceea inexistentă/mare amatoare de whisky și de poezie americană”. Stilistic vorbind, referința „americană” nu-i un simplu intertext, ea e o strategie a alterității poetice, o trimitere ostentativă la o libertate din exuberanțele căreia au rămas doar urmele.
Cu aceste noi „poeme ușor americane”, Marin Mălaicu-Hondrari revine fericit în peisajul liricii de la noi. E un prozator care încă scrie o poezie de bună calitate, a dovedit-o și-n 2011, se poate vedea asta fără mare efort și acum.
