François Guizot și Dorothea von Lieven: Proximitate și depărtare/Iubire și suferință

„Inima ignoră distanța. Te poți simți atât de aproape de cei îndepărtați și atât de departe de cei apropiați”  

Mazouz Hacène 

Articolul și tematica sa au fost inițial inspirate de spectacolul istoriei ce, la rândul său, la nivelul percepției generale, prin anumite replici rămase celebre, poate forma și menține o imagine a unui personaj, nu neapărat pe de-a întregul relevantă realității și climatului epocii în care acesta a trăit. Bunăoară omul politic, dar în egală măsură omul de cultură, François Guizot (1787-1874) este cunoscut prin două expresii rămase în istorie: „À bas Guizot” („Jos Guizot”, cerință revoluționară a anului 1848 în Franța – anul mișcărilor de acest tip în întreaga Europă) și celebra, ce-i aparține, „Enrichissez-vous!” („Îmbogățiți-vă!”), văzută ca o expresie a aroganței decidentului politic din Franța primei jumătăți a secolului XIX. De fapt, cuvintele rostite de François Guizot au fost: „Îmbogățiți-vă! Ameliorați condiția morală și materială a Franței noastre”, fiind poate mai mult un apel la antreprenoriat, la inițiativă, decât o desconsiderare sau o expresie a disprețului, cu atât mai mult cu cât studierea, fie și incompletă a acestui personaj reflectă o cu totul altă dimensiune. Poate și de aceea, în rândurile următoare am simțit nevoia unei introduceri mai extinse, menite a încadra pe cât se poate personajele într-o Europă a secolului XIX diversă și cu o evoluție punctată de episoade turbulente (conflicte, revoluții etc.). 

François Guizot s-a confundat cu istoria Franței secolului XIX. Născut în 1787, cu doi ani înaintea convocării „Stărilor Generale” (1789, debutul evenimențial al Revoluției Franceze), refugiat, alături de mamă, la Geneva datorită climatului insurecțional, (tatăl său, avocat, fiind ghilotinat), la o vârstă fragedă deja cunoștea greacă, latină, germană, engleză, italiană, spaniolă. François Guizot poate fi sintetizat în cuvintele lui Gustave Planche („educația ne oferă cheia tuturor lucrărilor sale”, în volumul „François Guizot. Biographie”, sursă bibliografică, alături de volumul lui Laurent Theis cu același nume, „François Guizot”). Ulterior, întors în Franța,  cunoaște la fața locului regimul politic napoleonian precum și cel al „Restaurației” (odată cu anul 1815, revenirea la tronul Franței a familiei regale de Bourbon). Convingerile sale vor fi ferme și constante, atât prin repudierea revoluției ca fenomen necesar social-politic, cât și a absolutismului monarhic, acesta din urmă propriu lui Ludovic al-XVIII-lea de Bourbon (1815-1824) respectiv Carol al-X-lea de Bourbon (1824-1830). Cariera politică a lui François Guizot se va confunda cu domnia lui Ludovic-Filip de Orléans (1830-1848). Aceasta din urmă, începută urmare revoluției din iulie 1830 (rămasă în istorie ca mișcare insurecțională anti-absolutistă sub numele de „Les Trois Glorieuses”), avea să se sfârșească odată cu anul 1848, unul revoluționar pe întregul continent. François Guizot, partizan al monarhiei constituționale (pe model britanic, de altfel a îndeplinit calitatea de ambasador al Franței la Londra în anul 1840), „liberal conservator”, adept al „libertății prin ordine” a fost în același timp un autentic promotor al educației. Semnalez în context „Legea” din 28 iunie 1833 (François Guizot a fost și ministru al instrucțiunii publice, ministru al afacerilor externe, președinte al Consiliului de Miniștri), denumită „Legea Guizot”, absolut curajoasă în epocă și menită a genera o schimbare profundă, în etape, a școlarizării la nivelul general al societății. Prin sus-menționata legiferare (Guizot a și afirmat public că „o școală trebuie să fie garantul egalității, adică al justiției”), la nivelul fiecărui departament din Franța s-a înființat o școală normală menită a forma învățători iar la nivelul fiecărei comune o școală primară în care elevii (la început doar băieți dar, printr-o altă lege a lui Frédéric Falloux din anul 1850 au fost cuprinse și fetele ce locuiau în comune cu peste 800 locuitori) învățau să scrie, să citească, să calculeze, să cunoască sistemul de măsuri și greutăți etc. Este firesc ca astăzi să privim cu un entuziasm moderat un astfel de demers însă acesta a fost unul important. Rolul lui François Guizot a fost determinant și preambul al unui alt act normativ de mai târziu (1881/1882 „Legea Jules Ferry”, denumită după numele omului politic reprezentativ al regimului Republicii a-III-a) prin care se va institui „laicitatea, gratuitatea și obligativitatea școlii”. „Legea Guizot” din 1833 a fost primul pas, hotărâtor, spre un obiectiv absolut fundamental. Parafrazându-l pe Victor Hugo, „cine deschide ușa unei școli o închide pe cea a unei închisori”.  

Pentru a ajunge la tematica articolului mă simt dator a pune în valoare latura oratorică a lui François Guizot dar și concepțiile sale referitoare la revoluție ca fenomen. În acest moment  putem reflecta la anumite păreri din istoriografia franceză, anume faptul că Guizot că este „perechea lui Tocqueville”, evident cu fireștile diferențieri. Am ales două documente structurate sub forma unui paragraf din lucrarea „Despre democrație în America” (Alexis de Tocqueville), respectiv a unui discurs în Adunarea Națională (François Guizot), pentru a analiza și compara cum au văzut și interpretat cei doi protagoniști revoluția: 

„Teama cea mai mare pentru generațiile viitoare nu este revoluția. Nu pot să nu mă tem că oamenii vor vedea în orice teorie nouă un pericol, în orice inovație o tulburare supărătoare, în progresul social doar un prim pas spre o revoluție….mi-e teamă ca societatea să nu rămână în mod invariabil cantonată în aceleași instituții, prejudecăți și moravuri și, totodată, că spiritul se va replia în el însuși pentru totdeauna fără să mai producă idei noi” (1840. „Despre democrație în America”). Cuvinte sintetizante ce cuprind, cred, întreaga odisee a naturii umane, neînțelegerea sau incompleta acceptare a noului, lipsa compromisurilor și a viziunii, blocarea sau întârzierea reformelor, resemnarea în fața îndiguirii presiunii inovației ce aduce cu sine, dacă această operațiune reușește, stagnare dacă nu involuție la nivelul societății. Revoluția este finalizarea previzibilă și deznodământul cel mai adesea violent și traumatic al unei asemenea stări de fapt. Dialogul autentic, promovarea noului, politica graduală de adaptare și de conectare la prezent, toate acestea pot preveni un frison revoluționar ce nu aduce neapărat înfăptuirea dezideratelor și revendicărilor protestatare inițiale. Iar aici putem face joncțiunea cu ideile lui François Guizot ce afirmă că „revoluțiile au nevoie de tot atâția ani pentru a se încheia, pe cât au nevoie pentru a se pregăti” (și declanșa, n.a.). În plus însă, traumatizat cu siguranță și de drama copilăriei sale (ghilotinarea tatălui), François Guizot a considerat că „spiritul revoluționar, insurecțional, este contrar în mod radical libertății; este o putere exclusivă, nedreaptă și înflăcărată ce se pretinde a fi superioară celei constituționale; există în natura însăși a acestei puteri un principiu incorigibil și radical al tiraniei. Libertatea are ca rezultat interdependența puterilor și respectul unora față de ceilalți…Nu cereți libertate puterilor insurecționale pentru că acestea nu o poartă cu ele însele.”   

Orator redutabil, s-a pronunțat împotriva a tot ceea ce a excedat cadrului legal al unui regim pe care-l considera democratic și în care dezbaterea și disputa ideilor trebuia să prevaleze. Revoluția poate fi, în opinia sa, cadrul extra-constituțional al unei noi puteri, imprevizibile și periculoase: „În luna iulie (1830) Franța a crezut că poate aboli orice tip de putere extra-constituțională din afara legalității. Gândirea națională, sentimentul dominant al populației, al Parisului și întregii Franțe, a fost de a poziționa puterea într-un cerc al constituționalității și legalității. Cu această idee a început Revoluția din Iulie și s-a înfăptuit în întreaga Franță cu rapiditatea unui fulger….Toate puterile și componentele societății, toate instituțiile sunt menite a fi puse în discuție. În această Adunare și în afara acesteia avem toți dreptul și în plus datoria de a rosti ceea ce gândim, de a evalua drepturile, de a sistematiza puterile, de a număra și cântări capacitățile, de a atribui limite fiecărei instituții; nu ne lipsește încrederea față de nimeni, ne îndeplinim misiunea, facem uz de drepturile noastre, acționăm pe baza rațiunii și libertății. Nu am răsturnat un absolutism pentru a-l înlocui cu altul, nu am eliminat prerogativele casei de Bourbon pentru a înclina capul în fața altor prerogative….” Idei interesante ce se subsumează credinței acestui om de stat protestant, anglofil (admiră și individualizează revoluția engleză a secolului XVII, inclusiv într-un volum), adversar al exceselor, partizan al consensului și autor al următoarelor fraze, atât de pline de învățăminte: „Nu există o dezordine mai gravă și o slăbire mai mare a unei națiuni decât uitarea și disprețuirea propriului trecut”. Adversar neîmpăcat al  clamării libertății în sens radical, generatoare previzibilă a exceselor și anarhiei, Guizot ne îndeamnă să medităm la analogii istorice ( a se vedea regimul și actele lui Robespierre), dar și la curajul și cuvintele lui Manon Roland, figură feminină atât de realistă prin tragism în vremea Revoluției Franceze: „Mai bine să mor decât să fiu martor al ruinării țării mele”. Mai cu seamă însă reține atenția celebra expresie rostită în 8 noiembrie 1793 înainte de propria sa execuție: „Libertate, câte crime se comit în numele tău!”. Acesta a fost și este destinul unei revoluții, fie ea inevitabilă sau nu, un Cronos ce își devorează copiii….

Prin reliefarea figurii și curajului lui Manon Roland îmi permit să trec la subiectul principal al acestui articol, anume relația între François Guizot și o altă femeie cu totul remarcabilă, Dorothea von Liven. Amintindu-mi ceea ce spunea Antoine de Saint-Exupéry („nu distanța măsoară îndepărtarea”), voi încerca să prezint latura umană atât de profundă a lui François Guizot, fiind poate mai greu de crezut că omul politic, universitarul strălucit membru al Academiei Franceze și sobrul protestant a fost capabil de o asemenea generozitate și efuziune sentimentală. Este poate mărturia unei existențe a sinelui, unor drame ascunse dar trăite intens și plenar, unei apropieri a doi oameni ce au împărtășit aceeași durere ireparabilă a pierderii propriilor copii. A fost și acesta un liant sufletesc determinant al unei relații întinse pe parcursul a două decenii, în care schimbul epistolar a fost mult mai bogat decât întrevederile propriu-zise. Dorothea Beckendorff (1784-1857), prințesă de Lieven de origine estonă a fost soția lui Christophe de Lieven, ambasador al Rusiei la Londra în perioada 1812-1834. Femeie influentă, stabilită la Paris în 1835, a fost definită astfel de scriitoarea franceză Delphine de Girardin: „Societatea doamnei de Lieven pare a fi tiparul politicii unei epoci de înaltă civilizație….Și-a ales singură rolul politic ce convine cel mai mult unei femei: Nu acționează, ci inspiră pe cei ce acționează; nu face politică, ci permite ca politica să se facă prin intermediul său…În propriul salon domnește și nu guvernează…” Corespondența lor, începută în 1837, va continua până la moartea prințesei (1857). Spicuiesc în cele ce urmează rândurile scrise de François Guizot, martore ale unei afecțiuni ce a străbătut anii, a învins distanțele, a făcut posibilă apropierea a doi oameni încercați de viață (conform Institut des textes et manuscrits modernes, CNRS-ENS, Publication Lettres de Francois Guizot et de la princesse de Lieven, 1836-1846, preface de Jean Schlumberger, Paris, Mercure de France, 1963-1964, vol.1). Nu în ultimă instanță, fraze depozitare ale umanității profunde ce iese uneori la suprafață până și la personaje ce din exterior par ca temperament aproape impenetrabile. Adversarul războiului și revoluțiilor, adeptul compromisului în sensul „păcii, prosperității și stabilității”, dar și al unei credințe „în care m-am născut și mă felicit că m-am născut”, sobrul și austerul François Guizot ce personal, peste timp, mi-l evocă, subiectiv desigur, pe omul politic portughez Antonio de Oliveira Salazar, va oferi istoriei și posterității corespondența sa cu Dorothea de Lieven, izvor de autentică sensibilitate, fericire și suferință, alăturate deseori în iubire, de ce nu în maniera lui Baudelaire:

François Guizot: „Sentimentul adevărat este mereu nou…Inima este mult mai bogată decât limbajul și emoțiile mele…lăsați scrisoarea și intrați în inima mea….Citiți ceea ce nu vă scriu. Ascultați ceea ce nu v-am spus niciodată….Să plecăm amândoi, printr-un sărut, către o lume necunoscută….” Lectura acestor rânduri mi-a amintit de poetul turc Nazim Hikmet și versurile sale, chiar dacă, desigur, comparația se limitează strict la gânduri și sentimente („..cele mai frumoase dintre clipele noastre sunt cele pe care încă nu le-am trăit/Și cel mai frumos lucru pe care aș vrea să ți-l spun încă nu l-ai auzit”). Poate fi încă o mărturie peste timp a universalității iubirii….

Același François Guizot: „Mă întorc din plimbarea solitară. Nu mai este aproape nimeni la Paris și nu am să caut pe cine a mai rămas. Fericirea, problemele sau singurătatea. ..îmi priește singurătatea față de vorbele celor ce-mi sunt indiferenți….Este de preferat a încheia singur ziua printr-o plimbare de două ore fără să privesc la nimic, fără să spun nimic, auzind doar zgomotul propriilor pași și ascultând doar vocea interioară ce ne unește cu trecutul și viitorul….”

„Îngrijorat…Cât de trist este să fii îngrijorat de departe! Știu ce înseamnă să tremuri de aproape, să vezi suferința lângă tine, să asiști în fiecare minut la durerile corpului și sufletului. Este îngrozitor. Și totuși există mereu în străfundul inimii nu știu ce credință în puterea afecțiunii ce te convinge că, fără să faci nimic, poți alina, simțindu-le și văzându-le, suferințele celor dragi. Și există adevăr în această credință, pentru că un cuvânt, o privire, un scaun apropiat, o mână strânsă reprezintă ceva, poate chiar considerabil. Dar de departe, cele mai dragi cuvinte, cele mai tandre priviri, cele mai înflăcărate elanuri ale inimii, se pierd în acest spațiu imens, vid, rece, ce ne separă”. 

„Societatea admiră amabilitatea dumneavoastră, dar resimte o teamă. Li se pare că-i priviți de sus, că vă simțiți în largul dumneavoastră cu ei, dar nu le permiteți ca la rândul lor să se simtă confortabil alături de dumneavoastră. Se bănuiește că sunteți un pic altfel decât păreți a fi. Să nu regretați. Familiaritatea cu lumea nu este de bun augur; mereu trebuie să vă arătați față de lume un pic mai depărtată și să rămâneți mai puțin cunoscută, mai misterioasă”. 

Cu prilejul semnării într-o carte de condoleanțe: „Nu acesta este modul de a ne gândi la cei decedați și de a-i pomeni precum o fac cărțile, având strict la bază curiozitatea și faptul că s-au făcut remarcați mai mult în viață prin oarece zgomot. Amintirea adevărată este doar cea a tandreții și regretului personal. Pentru a trece pragul fără amărăciune trebuie să fii pe deplin sigur că ai o inimă ce nu va muri nicicând. Singurătatea nu este niciodată mai tristă, mai apăsătoare decât în momentul în care lăsăm în urmă tot. Putem trece pragul împăcați dacă avem încredere în lumea necunoscută în care vom intra și încredere, măcar în parte, în lumea atât de imperfectă, dar totuși atât de dragă nouă, din care plecăm”.  

„Mă trezesc. Cum ați dormit în această noapte? Ieri a fost o zi tristă. Am inima plină de remușcări pentru că sunt departe de dumneavoastră. Nu v-am oferit niciodată îndeajuns de mult bine cât aș fi dorit. Nu știți și nu veți ști niciodată tot binele pe care aș vrea să vi-l ofer, ambiția mea de nestăvilit…Vă iubesc prea mult pentru a mă resemna vreodată cu neputința și dezarmarea pe care o resimt atunci când sunteți mâhnită indiferent de motiv….Ați suferit mult și v-a lipsit mereu fericirea ce ar trebui să însoțească suferința. Nu există niciun mijloc de a elimina suferința din viața omului; ea îi este inseparabilă însă fericirea poate să i se alăture, iar destinul cel mai crunt lovit, inima cea mai sfâșiată, pot conține în același timp bucuria cea mai intimă și desăvârșită. Aș dori măcar să vă ofer această alăturare de bine și rău, echilibrarea unuia față de celălalt: „V-am oferit deja atât de puțin fiind aproape de dumneavoastră. Oare cum aș putea să vă ofer de departe?”   

Despre Anglia: „Aici cerul și pământul se confundă, amândoi atât de gri….Dacă aș avea aproape de mine pe cei pe care-i iubesc, aș uita că am schimbat locul în care trăiesc….”  

Relația lor va dura până la moartea prințesei (1857), eveniment ce-l va tulbura profund pe François Guizot. Laurent Theis (în lucrarea citată anterior) redă cuvintele scrise de acesta, în care, paradoxal și poate și acesta reprezintă un semn de autentică profunzime sentimentală, reliefarea trăsăturilor defunctei predomină asupra aspectelor personale. François Guizot nu este și nu poate fi dulceag sau melodramatic, atât ca temperament cât și ca formație spirituală, el fiind cel ce „a înfrumusețat toamna vieții prințesei dispărute”, cu o deosebită sensibilitate: „Măreția sufletului a fost pe măsura farmecului spiritului său; calitățile au fost expresia naturii sale; defectele, la rândul lor, reflecția educației și lumii în care a trăit.” Un omagiu echilibrat, lucid, lucru deloc ușor, o demnitate a durerii față de prințesa înmormântată la Jelgava (Letonia): „S-a stins fără suferință, pe deplin stăpână a sufletului său atât de senin.” În viața fiecăruia există un moment în care realizăm pe deplin că „panta rhei” („totul curge”), că trecerea timpului este inexorabilă și că toate sunt (oare?) „mizerabile iluzii ale propriei noastre inimi”. François Guizot va păstra până la finalul existenței nostalgia unei relații inedite și profunde. În august același an (1857) a scris următoarele: „Încă nu am învățat să nu mai aștept în fiecare dimineață scrisoarea la care răspundeam în fiecare zi…” 

Lecturând cele scrise de François Guizot sunt tentat să împărtășesc punctul său de vedere, cel puțin ca atitudine în fața loviturilor vieții, unele ireparabile: „Există tristeți atât de profunde încât acestea îndepărtează orice consolare”. A fost și acesta destinul a doi oameni ce s-au întâlnit la un moment dat, ce au împărtășit aceleași traume, ce au redescoperit profunzimea iubirii având fiecare, când s-au cunoscut, aproximativ cinci decenii de viață. 

Închei acest articol, menit a încerca să dimensioneze uman un personaj istoric prin evocarea, sub două aspecte, a aceleiași sensibilități. Pe de o parte farmecul primei iubiri, ceea ce scriitorul și omul politic britanic Benjamin Disraeli (contemporan cu François Guizot) numea: „Magia acesteia este de a ignora că se poate încheia vreodată”. În anul 1849, la vârsta de 62 de ani, François Guizot îi scria unei prietene din Geneva (Henriette Roth) următoarele (conform același Laurent Theis): „Dacă aveți un portret al lui Clémentine vă rog să mi-l încredințați. Sunt, după dumneavoastră, persoana ce i-a păstrat cea mai afectuoasă și duioasă amintire”. Clémentine a fost prima iubire a tânărului pe atunci (1807) și “genevez” prin adopție François Guizot. Pe de altă parte consider elocvente ideile acestuia, scrise în 1871, cu 3 ani înainte de a muri: „Ce viață precum a mea! Cea mai veche amintire politică este de a fi văzut, de departe, de pe acoperișul unei mici case de țară unde mama s-a refugiat în timpul Terorii din 1794, iacobinii urmăriți și asasinați…Și câte nu am văzut, în acest interval de 77 ani!.”…Aceasta a fost chintesența unei vieți trăite într-un secol (XIX) atât de turbulent și totodată fascinant, al unei personalități politice și în egală măsură culturale. Cititorul, pe măsura aprofundării lecturilor, poate, cu o firească și naturală preferință, să se simtă atras mai mult de dimensiunea instituțională sau, după caz, umană a celui ce a mărturisit la crepusculul vieții sale că „iubesc trecutul și îmi iubesc propriul trecut”.