În curând se vor împlini 30 de ani de la căderea regimurilor comuniste în Europa Centrală şi de Est şi de la revoluţia din decembrie 1989, iar în spaţiul cultural autohton s-au înmulţit evenimentele menite să evoce sfârşitul sistemelor dictatoriale de tip sovietic. Câteva instituţii (Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“, Facultăţile de Istorie şi Ştiinţe Politice ale Universităţii din Bucureşti, CNSAS, Centre Régional Francophone de Recherches Avancées en Sciences Sociales ş.a.) au şi organizat sau vor organiza în curând manifestări ştiinţifice gândite cu scopul de a reflecta în registru academic îndeosebi ultima perioadă a regimului Ceauşescu mai ales în relaţie cu prăbuşirea socialismului de stat în întreaga regiune şi în spaţiul sovietic. Inevitabil au ieşit din nou la lumină inclusiv teme precum contribuţia intelectualilor la susţinerea sau la şubrezirea regimurilor comuniste, relevanţa sau lipsa de importanţă a disidenţei etc. În urmă cu câţiva ani a apărut un volum care atât prin studiul său introductiv, cât şi prin documentele reproduse (cele mai multe inedite) aducea în atenţie tema complicităţilor din câmpul intelectual în ultimul deceniu de regim comunist – vezi Securitatea şi intelectualii în România anilor ’80, ediţie îngrijită, selecţia documentelor şi studiu introductiv de Liviu Ţăranu, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2013, 193 p. Cartea a fost pe nedrept neglijată şi inclusiv din acest motiv îmi permit să revin asupra ei.
Liviu Ţăranu este deja un nume consacrat în rândul istoricilor care se ocupă de studierea istoriei contemporane autohtone, mai ales prin lucrările sale de istorie politică şi economică privitoare cu precădere la perioada comunistă. Studiul său introductiv (pp. 7-42) înfăţişează contextul istoric autohton, prezintă pe scurt corpusul documentar şi se apleacă îndeosebi asupra a două „studii de caz“ (Herta Muller şi Florin Constantiniu, scriitoarea germană originară din România, premiată cu Nobelul pentru literatură şi reputatul istoric aflat un timp în atenţia mediatică inclusiv datorită unor dezvăluiri ale unor colegi de breaslă – Şerban Rădulescu-Zoner, Securitatea în Institutul de Istorie „N. Iorga“. Studiu de caz, Bucureşti, 2008).
Cele 67 de documente reproduse de editor acoperă perioada 1980-1989 şi cuprind informaţii importante despre diverse categorii de intelectuali – scriitori precum Sorin Titel, Ion Caraion, Adrian Păunescu, Dorin Tudoran, Doina Cornea, Mircea Dinescu, Octavian Paler; istorici (Răzvan Theodorescu, Pompiliu Teodor, Vlad Georgescu, Dinu C. Giurescu, Vasile Puşcaş); artişti plastici (Corneliu Baba, Ion Vlasiu); filosofi (Constantin Noica, Gabriel Liiceanu, Gáll Ernö), dar şi cercetători străini specializaţi în ştiinţe socio-umane veniţi în spaţiul românesc înainte de decembrie 1989 (Sam/Sammy Beck, Dennis Deletant, Katherine Verdery, Stephen Fischer-Galati, Keith Hitchins, Larry Watts, Stephen Lewis Sampson). Nu lipsesc compozitorii, muzicologii, cineaştii, ziariştii, astfel încât se poate spune că mai toate domeniile cultural-artistice sunt în general reprezentate în carte prin redarea integrală a unor documente provenind, fără excepţie, din arhivele fostei Securităţi, materiale păstrate în prezent la CNSAS şi unde au ajuns în principal ca urmare a „revoluţiei arhivistice“ de după 2005-2006. Volumul surprinde şi momente ideologice sau detalii semnificative despre instituţii cultural-politice ale deceniului al nouălea: Consfătuirea de lucru de la Mangalia (din august 1983), congresele culturii socialiste şi ale educaţiei politice (mai ales cel din anul 1987), Cenaclul „Flacăra“ al tineretului revoluţionar animat de Adrian Păunescu, modul în care a fost marcat în anul 1989 centenarul împlinit de la moartea lui Mihai Eminescu etc.
Felul cum este tratată biografia intelectuală şi politică a istoricului Florin Constantiniu ar putea ridica unele obiecţii, mai ales dacă judecăm după modul în care sunt folosite sursele istorice, precum şi lucrările memorialistice privitoare la marele istoric. Impresia este că sunt neglijate unele izvoare esenţiale puse în circulaţie de Şerban Rădulescu-Zoner (prin deja amintita lucrare), Apostol Stan (De veghe la scrierea istoriei. Securitatea, Edit. Curtea Veche, Bucureşti, 2012) ş.a.. Problema identităţii sursei „Chris“ nici nu este menţionată de editor, deşi în jurul său s-au purtat polemici aprinse în cadru public, avându-i ca protagonişti în principal pe istoricii Florin Constantiniu şi Şerban Rădulescu-Zoner. Astfel de controverse l-au şi determinat pe Florin Constantiniu să ia decizia de a-şi studia în arhiva CNSAS propriul dosar de securitate şi de a-şi exprima intenţia de a publica un volum memorialistic care să reflecte punctul său de vedere în chestiune (vezi Mirela Corlăţean, „Demascare cu public la Academie…“, în Cotidianul, 17 aprilie 2008).
Disidenţa românească şi opoziţia deschisă faţă de regimul comunist au fost foarte fragile, numărul celor care şi-au asumat în ţară critica împotriva sistemului dictatorial fiind extrem de redus, realitate menţionată şi de editor în studiul său introductiv (p. 13). Totuşi, pe urmele unor istorici literari, poate pentru a contrabalansa această imagine, Liviu Ţăranu introduce o nouă categorie, cea reprezentată de intelectualii disidenţi care au luat calea exilului în anii 1980. Editorul preia o statistică ce cuprinde nu mai puţin de 54 de cazuri (p. 13, nota 24); însă dintre aceste 54 de personalităţi ale vieţii intelectual-artistice doar 4-5 şi-au exprimat poziţii critice faţă de regimul comunist cât timp erau în ţară: Victor Frunză, Ion Negoiţescu, Dorin Tudoran, Bujor Nedelcovici. Poate această delimitare s-ar fi cuvenit menţionată în volum. Între timp, au apărut lucrări consacrate disidenţei româneşti – îndeosebi cele semnate de Cristina Petrescu (From Robin Hood to Don Quixote. Resistance and Dissent in Communist Romania) şi Ana Maria Cătănuş (Vocile libertăţii. Forme de disidenţă în România anilor 1970 şi 1980) – care încearcă să aducă mai multe clarificări conceptuale prin utilizarea intensivă a literaturii secundare şi, respectiv, a documentelor de arhivă. În plus, există mai multe sugestii de lectură – venite de la cercetători în ştiinţe socio-umane, nu de la memorialişti – care identifică aşa-numita „rezistenţa prin cultură“ mai degrabă cu un „exil interior“, folosind şi dezvoltând o sintagmă propusă de Virgil Nemoianu.
Pe de altă parte, cartea reflectă sau sugerează şi situaţii deja semnalate sau anticipate în istoriografie după 1989: cazuri de intelectuali sau artişti care şi-au manifestat totuşi critica faţă de regimul comunist („comentarii/observaţii necorespunzătoare“ ş.a.), chiar în cadru public, dar care nu au ajuns la timp în atenţia mass-media occidentale (în special Radio Europa Liberă) şi, prin urmare, nu au fost popularizate pe măsură. Acest fenomen vine cumva să confirme ipotezele mai multor istorici ai comunismului şi specialişti în ştiinţe politice care sugerau că disidenţa românească, la fel ca şi cea din Europa centrală şi de est, a fost în bună parte o întreprindere transnaţională, un fenomen care a depins foarte mult, de fapt în mod esenţial, de sprijinul occidental. Odată obţinut, acest suport mediatic venit din Vest (din partea presei scrise, audio-vizuale, a diplomaţilor etc.) oferea o mai bună imunitate acelui intelectual care alegea calea criticii deschise faţă de sistemul dictatorial.
Liviu Ţăranu a reuşit să adune într-o formă concentrată un corpus documentar destul de relevant şi care ajută în mod semnificativ cercetarea istorică a ultimului deceniu comunist. Referinţele bibliografice şi arhivistice au servit şi altor colegi de breaslă, iar între timp arhiva CNSAS s-a mai îmbogăţit cu noi izvoare istorice. Anul 1989 şi revoluţia din decembrie pot fi astăzi mai bine documentate.
Articol apărut iniţial în revista Apostrof, nr. 3, 2019. http://www.revista-apostrof.ro/arhiva/an2019/n3/a15/
