După Romanul generației ´80. Construcție și reprezentare (2014), și Romanul generației ´80. Poetica genului (2018), universitarul basarabean Maria Șleahtițchi își contiuă investigațiile asupra genului major al prozei cu un volum la granița dintre un eseu teoretic descriptiv și un curs esențializat, nu chiar pe înțelesul tuturor. Arta narațiunii romanești. Teorii și practici e, aparent, un instrument de lucru pentru studenții și masteranzii la filologie (de dincolo și de dincoace de Prut), deși trebuie să recunosc că acribia conceptuală, claritatea expunerii, limpezimea construcției și background-ul bibliografic îl recomandă din plin tuturor celor interesați serios de statutul actual al acestui gen proteic. În realitate, e vorba de un demers epistemologic transfrontalier, de o sinteză eficientă a câtorva concepții moderne despre ceea ce se numește „roman”. Sau, ca s-o citez pe autoare, „cartea este pentru toți cei interesați de evoluția romanului, de arta narațiunii, de plăcerea, bucuria și riscurile meseriei de romancier”.
Pornind de la ideea lui Kundera că romanul a investigat umanul în Europa cu mult înaintea filozofiei și a psihanalizei și impulsionată de textele de graniță ale lui Gheorghe Crăciun, Maria Șleahtițchi își concepe expunerea în două mari secțiuni. Prima trece în revistă, canonul critic, cu citate, explicații, scheme, rezumări, definiții și diferențe esențiale pentru teoria genului romanesc: poetică, naratologie, diegeză, lector, narator, naratar, perspectivă, cronotop, autor, lector, lume, ficțiune etc. Reperele sunt nume de referință ale teoriei literare de după 1960: Bahtin, Genette, Bremond, Lintvelt, Eco, Barthes, Lodge, McHale (cu incursiuni în Booth, Lubbock, Albérès, Ricardou, Frye, Lukács, Todorov ș.a.). A doua parte prezintă selectiv (cu reproduceri de portrete, coperți și microbiografii) concepțiile a trei romancieri și, deopotrivă, ideologi ai romanului: Milan Kundera (Arta romanului), Mario Vargas Llosa (Scrisori către un tânăr romancier) și Haruki Murakami (Meseria de romancier). Desigur, sunt pomeniți și mulți alți corifei ai științei de gen (îi enumăr doar pe cei autohtoni – Nicolae Manolescu, Nicolae Balotă, Carmen Mușat, Mircea Martin). Addenda readuce în atenție opiniile naratologice ale romancierului peruan pomenit mai sus (extrase din cărți și interviuri la temă), ca o extensie aplicată a binomului practică-teorie într-un același autor.
Persuasiunea decupajului științific operat de Maria Șleahtițchi nu mobilizează doar conspecte, sigle și comentarii relevante. În subtext ghicim nu numai pe universitarul care și-a dedicat timp și resurse unui anume subiect, ci și un cititor pasionat, conștient că, pentru a vorbi în cunoștință de cauză despre un gen atât de frecventat și de complex, trebuie în primul rând să-i asimilezi reperele importante. Cu alte cuvinte, dacă vrei să scrii despre roman, trebuie să citești multe romane, într-o primă instanță, apoi, odată cu maturizarea intelectuală, să te detașezi și să observi care e locul cititorului și care al teoreticianului („una este să citești romane ca étudiante ce te afli și alta să descoperi romanul”). Autoarea vorbește despre „revelația artei narative romanești”, despre „un fel de hedonism al lecturii creatoare, al plăcerii intepretării”, despre o veritabilă „aventură”, completată inclusiv de intenția de a scrie cândva ea însăși un roman. Imposibilitatea de a defini exhaustiv genul și de a trasa o linie roșie cât de vagă printre multele puncte de vedere invocate a făcut ca, până la urmă, după atâtea paralelisme, analogii și decantări, să rămână, totuși, ceva care să explice ficțiunea prolixă și versatilă care ne-a însoțit pe toți, la toate vârstele, cu necesarul halou de imaginație: barthesiana plăcere de a citi (de o parte a textului) și de a scrie (de cealaltă parte).
Cel ce se ocupă de roman și altfel decât scufundându-se pur și simplu avid în lumea lui trebuie să știe, totuși, că romanul înseamnă un exercițiu de „preparație” (acumulare, antrenament) și de „alteritate” (confruntarea cu o experiență profund străină eului), că înseamnă o conviețuire cu o vocație care se impune ineluctabil (e amintită „parabola teniei” a aceluiași Llosa, un vierme cu care trebuie să conviețuiești, odată ce l-ai înghițit) și conștiința că scrisul de romane e un proces autodevorator („parabola catoblepasului”, luată de la Flaubert și Borges, sugerează un monstru ce se hrănește din sine însuși). Asta e, în ultimă instanță, cartea Mariei Șleahtițchi – un mic exercițiu de conștientizare.
Maria Șleahtițchi, Arta narațiunii romanești. Teorii și practici, Editura Cartier, Chișinău, 2020, 85 pag.
