“Ceea ce ziua datorează nopții” /” Ce que le jour doit a la nuit”

„Suntem prizonierii amintirilor noastre. Ochii închiși ne povestesc; deschiși, ne fac să ne vedem pe noi înșine.”

Yasmina Khadra

Filmul lui Alexandre Arcady („Ceea ce ziua datorează nopții”), după romanul cu același nume scris de Yasmina Khadra (pseudonim al scriitorului algerian Mohamed Moulessehoul)  este o poveste despre două lumi, despre aparenta lor integrare, lumi alăturate dar paralele. În egală măsură este o frescă a Algeriei interbelice, în care o societate atât de stratificată dar plină de culoare se îndreaptă spre un final traumatic. O nouă lume se naște dar, în același timp, esența acesteia și a celei vechi rămâne iubirea. „Imposibila iubire” ce străbate tot filmul și se întrezărește permanent în culoarea și lumina solară sau selenară a peisajelor și personajelor mediteraneene.

Protagonistul filmului (Fu’ad Ait Aattou) este la rândul său sfâșiat între două lumi, două culturi și o singură Mediterană. Însuși numele și identitatea lui pendulează continuu între Younès și Jonas,  fiind palpabilă dubla sa apartenență la două universuri distincte. De la amintirea figurii tragice a tatălui său, nelipsit la rândul său de erori dar supus unei discriminări sociale și nu numai, până la aceeași amintire a unchiului său, musulman moderat și poate singurul care în film ne zugrăvește indirect portretul a ceea ce poate ar fi avut vocația de a deveni „Algeria Franceză” și până la reliefarea așa-numitei „joie de vivre” atât de prezentă în mediul colonial mediteraneean interbelic, totul ne transpune la final într-un sfârșit de lume și de lumi. Sfârșit căruia, în mod previzibil, numai iubirea nefericită îi supraviețuiește.

Îmi propun să prezint mai puțin intriga filmului „Ceea ce ziua datorează nopții”, cât să pun în valoare întreaga sa umanitate. Uneori prima și ultima dragoste se confundă iar pelicula se constituie într-o emoționantă frescă a unei relații în care happy-end-ul este incompatibil cu realitatea acesteia.

Acțiunea se petrece în două spații citadine, apropiate unele de altele. Oran, orașul atât de cântat de Khaled și a sa răscolitoare muzică raï, acel “Wahran” visat dintr-un „exil dur și crud”, respectiv Rio Salado (astăzi El Malah), ultima o așezare mai mică dar ferită cumva de tumultul latent dar perceptibil în film al apropierii celui de al doilea război mondial. Mai târziu violența altui război, cel din Algeria, nu va fi egalată în dramatism decât de cea a suferinței din iubire.

Younès și Émilie (Nora Arnezeder) reprezintă prima și ultima iubire totodată, simbolizează ceea ce scria  Khalil Gibran: „Primul sărut este cuvântul pronunțat de patru buze împreunate, ce fac din inimă un piedestal, din iubire un rege și din fidelitate o coroană.”

Coloana sonoră a filmului este dominată de Idir și cântecul său minunat „A vava inouva”. Acesta  cuprinde toată frumusețea și sensibilitatea acestei lumi ce, atunci și poate acum, pare a lăsa loc (dar doar pare) cruzimii, nedreptății, tristeții, traumelor identitare și personale. Până la urmă Yasmina Khadra avea dreptate: „Muzica este suflul veritabil al vieții. Cântăm pentru a ne auzi unii pe ceilalți și a ști astfel că trăim.”

Younès și Émilie, fata „cu ochi negri și intenși”,  nu pot fi împreună pentru că, așa cum se întâmplă și în viață uneori, anumite lucruri ne ajung din urmă și nu pot fi povestite. Younès se refugiază în tăcere, „o tăcere depresivă”, ce îl ajută să conștientizeze imposibilitatea mântuirii prin iubire, sfâșiat fiind între Algeria algeriană a copilăriei sale și „Algeria Franceză”, în care el devine Jonas dar în care continuă să nu se regăsească pe de-a întregul. O dublă natură ce mă determină să mă gândesc atât la Jacques Prévert și la versurile sale („Vara târzie a pus capăt grăbitului zbor/Parcă văd cum plecai pe nisip/Și piereau, piereau în septembrie mâinile tale”) sau la Benjamin Stora. Acesta, vorbind despre „extraordinara aventură de lacrimi și sânge” (Algeria și Franța), povestea undeva că, la moartea mamei sale, printre lucrurile personale a găsit perechea de chei de la casa din Constantine (oraș din Algeria). Mama sa „a plecat” odinioară dar nu a renunțat niciodată la cheile de la casa lăsată în urmă…..O dublă pierdere identitară pentru Younès/Jonas, a iubitei și a lumii în care trăise până atunci….O individualizare a unei istorii comune „a două națiuni și a unui singur pământ.”

Younes și Émilie personifică, până la un punct, lumea colonială în care trăiesc. Lume a trecutului mai mult sau mai puțin recent pe care o regăsim în acea „Gară pentru doi” (titlul unui cu totul alt film remarcabil, al anilor 80 de această dată),  univers zugrăvit de același Yasmina Khadra: „Viața este un tren ce nu oprește în nicio gară. Urcăm în tren din mers sau îl privim cum trece și nu există tragedie mai mare decât o gară-fantomă.” Younès poartă o parte din vină, poate nedrept, pentru că „nu există rușine sau crimă mai mare în iubire decât atunci când o sacrificăm, chiar și pentru o cauză justă.” (Yasmina Khadra) Da, secretul renunțării, tăcerii lui Younès, este dramatic. O relație pasageră și anterioară cu mama lui Émilie (doamna Cazenave/Anne Parillaud), înainte de reîntâlnirea lor… Tabloul revederii între cei doi, în prezența lui Émilie care nu bănuiește nimic, este teribil prin tensiune și priviri, prin trăirile lui Younès ce înțelege că în acele momente își pierde iubirea vieții sale. Privind scena îmi reveneau în minte versurile lui Charles Aznavour („visez la trecut când prezentul învinge/Și nu mai îmi rămâne decât să îți strâng mâna/Aș vrea să o păstrez dar iubirea noastră a murit/La doi pași de inima mea tu ești deja departe”) dar și cuvintele lui Yasmina Khadra: „Pot să îți răpească tot: Bunurile tale, anii tăi cei mai frumoși, bucuriile și meritele tale; îți vor rămâne mereu visele pentru a reinventa lumea ce ți-a fost răpită.”

Filmul se încheie cu amintirile unui bătrân (același Younès) ce parcurge cu vaporul drumul de la Oran la Marsilia și se reculege la mormântul iubitei sale dintotdeauna. De la unul din prietenii din tinerețe din „anii fericiți” din Rio Salado, primește o scrisoare semnată Émilie, pe care o citește și din nou amintirile îl copleșesc….Privesc scena și același Charles Aznavour mă cucerește. („amintirile curg/îmi invadează sufletul/și trecutul revine/cu profunzimea înfrângerilor sale”)  Scena este emoționantă și reduce la esență dubla suferință a dezrădăcinării, de iubire și de patrie. Este un adio al lui Younès, o despărțire de „là-bas” (acolo), acel „acolo” în care a cunoscut iubirea și regretul. Yasmina Khadra a avut din nou dreptate: „Regretul este o stare sufletească. Remușcarea este o stare a conștiinței” însă, revenind la muzică, simt nevoia să închei această evocare mediteraneeană prin cuvintele lui Patrick Bruel („este mai bine să trăiești cu remușcări decât cu regrete”) și să reflectez la destinul unui pământ de la marginea Mării, în care natura și condiția umană sunt atât de complexe. Enrico Macias, artistul cu multiple influențe, avea să sintetizeze în melodiile sale în același timp tristețea exilării francezilor algerieni („J’ai quitté mon pays”), suferința evreității („Je suis un Juif espagnol”) și melancolia arab-magrebiană,(„L’Oriental”) toate la fel de frumoase și, după cum spuneam la început, sfâșietoare….

Filmul „Ceea ce ziua datorează nopții” ne lasă acest sentiment, de pierdere și regăsire, de atât de așteptată dar improbabilă reconciliere între două lumi, în care până și iubirea s-a identificat cu regretul și neîmplinirea.