Poveste de iarnă

Aș compara ce văd aici cu un loc îndepărtat, din taigaua siberiană, l-ai putea regăsi, cred, în pasaje din Turgheniev, poate, din Gogol, din Cehov, din Tolstoi, din Soljenițân, din Makine, undeva, la ruși, oricum.Am mâncat bine, azi, mi-am făcut și o cană mare de cafea, parcă e mai bine. M-am gândit la toți ai mei, la tine, Cristi, m-am gândit la Dănuța, la Silvia, la Monica, la băieții din club, la prietenii mei de la revistă. Mă năpădesc o grămadă de amintiri. Îi iubesc, te iubesc și pe tine!A bătut tare vântul, azi-noapte, trâmbe de zăpadă au fost spulberate de pe crengi în geam, le-am auzit, au fâșâit ciudat. Și au urlat ăștia, iarăși, jos, când aproape, când departe.E o idee nebună să tot aștept, cum ar fi putut să urce cineva, măcar o dată-de două ori, până aici? Nu e chiar ușor, cel puțin nu în anotimpul de-acum, singur am probat-o.

 Se smulse de la geam și se învârti prin cameră, febril. Se așeză pe scaun, la măsuță, sorbi din cană și își aprinse o țigară. Șterse ecranul laptopului de toate iconițele, inclusiv cea a ciornei de la roman, și lăsă numai folderul-scrisoare, mare, pe mijloc, și pe cel cu muzică, în colțul din stânga, jos. Privi un timp la tabloul kitsch, spălăcit, cu crestele înzăpezite ale unui munte oarecare, de deasupra patului. Parcă abia acum îl observase, cu adevărat. Își întinse lacrimile cu palma, pe față, încercă să-și potolească tremurul mâinilor și înjură, tare. Trase adânc din țigară și suflă fumul în sus, vertical. Liniștea era ca un animal de pradă care pândește, nu-l vedeai, nu-l auzeai, dar știai că e undeva, pe aproape. Nu se mai auzeau nici vântul, nici foșnetul copacilor, nici scârțâitul discret al zăpezii, afânate de pernuțele moi din spatele ghiarelor. Mai plânse un pic, spasmodic, își trase nasul, zgomotos, înghițind mucii, apoi se hotărî să mai noteze, să noteze cât mai putea, până la sfârșit. Nu avea altă șansă, nu avea altceva mai bun de făcut, în condițiile date. 

Dacă vei citi astea, eu voi fi mort sau cel mai probabil mâncat, aici sau undeva, în pădure. Carcasa mea va zăcea uitată, în zăpadă: cu resturi de haine și de carne sau poate numai cu oasele curățate de limbile roșii ale fiarelor astea. Dacă mă vor târî departe de cabană, vă rog să mă căutați, să mă strângeți laolaltă și să mă înmormântați creștinește! Atât cât mai găsiți din mine.E cam frig, azi am pus ultimii butuci în sobă, mi-au rămas lemnele subțiri, care nu vor încălzi prea tare. Altele nu am de unde să aduc, pentru că nu pot ieși afară. Din provizii, mai am opt conserve de porc, zece mere, cinci pâini, o sticlă de coniac, două de apă minerală și trei pachete de biscuiți. Țigări mai am vreo patru baxuri. Nu știu cât mă vor ține toate astea. Voi muri curând înghețat, voi muri de foame și de sete, de spaimă și de tensiune. Mai bine așa, decât să mă sfâșie lupii. Dar mai degrabă așa va fi, vor găsi ei o cale să intre și să urce aici, la etaj, până la urmă, sunt prea flămânzi, prea deștepți și prea îndrăzneți ca să n-o facă. De-o săptămână stau în jurul cabanei, ziua și noaptea, m-au simțit că-s pe terminate, urlă, scheaună, se hârjonesc, își transmit marea veste a festinului, fac reclamă marelui ospăț care va veni. În întuneric le-am zărit de-atâtea ori, zilele astea, licărul ochilor și siluetele cenușii, jur împrejur. Dumnezeule, e îngrozitor!Nu am mai scris nimic de când a început nebunia, ar fi trebuit să termin de mult. La naiba, nu pentru asta am venit aici, nu pentru blestematul de roman? Dar m-am tot gândit, în situația mea de acum, dacă mai merită să mai scriu ceva, să mai las ceva în urmă. Săptămânile astea au fost de singurătate deplină, fără semnal la mobil, fără internet, am gustat retragerea din lume și traiul primitiv, redus la nevoi fundamentale. Toate numai ca să-mi termin cartea. M-am bucurat enorm de plăcerea scrisului în singurătate, de frumusețea peisajului, de aerul tare al munților, de căsuța asta cochetă. Să știi, Cristi dragă, că-ți mulțumesc pentru tot, indiferent cum se va termina cu mine! Ai avut dreptate, e exact așa cum ai zis, e sublim, în pustietatea asta! Am binecuvântat-o, la început, dar acum o blestem. Să nu te superi, când vei citi, aici, nu e vina ta c-am ajuns în rahatul ăsta! N-aveai de unde să știi ce-o să mi se-ntâmple, în splendoarea unei sălbăticii pe care am râvnit-o, în visurile mele. Tu ți-ai făcut datoria, mi-ai recomandat locul și ai intervenit să fiu lăsat aici. A fost ca un fel de rezidență literară, pentru mine, una a solitudinii complete, într-o natură cu toate semnele paradisului originar. Îți mulțumesc, Cristi, pentru astea de-acum și pentru alea care-au mai fost! Nu te pot suna, nu-ți pot scrie, știi bine, nu pot anunța pe nimeni. Dacă nimic nu se schimbă, dacă nimănui nu-i trece prin cap să urce la cabană, zilele următoare, nu văd cum o să se încheie povestea. Cred că nu prea bine. Cât regret acum că nu ți-am spus să mă cauți la sfârșit de săptămână, măcar! Dar cine-ar fi știut, cine-ar fi știut c-o să ajung aici?

 Noaptea trecuse ca de obicei. Au urlat, au mârâit, au zgâriat ușa, s-au foit în jurul cabanei, au scos tot felul de sunete ascuțite. Zeci de steluțe-perechi au sclipit jur împrejur, printre brazii potopiți de zăpadă, la un loc cu stelele de sus, de pe pânza neagră, găurită de luna înghețată. Dimineață nu mai era nicio porțiune de lângă marginea temeliei de lemn care să nu fie frământată de picioarele și de boturile lor flămânde. Departe, în zare, vârfurile pădurii urcau înspre culmea muntelui, ca o prăjitură pudrată cu zahăr, în scară.A scurs ultima cutie de lapte pasteurizat, din frigider. L-a încălzit pe primus, a dat în foc, a umplut camera de mirosul plăcut al laptelui ars. A privit pe geam, curtea era goală, dar se vor întoarce, era sigur, îi erau prieteni devotați lupii ăștia. A ronțăit biscuiți. A inventariat iarăși proviziile din cei doi rucsaci uriași, puși lângă pat, a coborât la parter, să vadă câte lemne mai are. La prânz a desfăcut o conservă și a început una dintre pâini, întărită. A fumat mai puțin, a băut mai puțină apă, să facă economie, Din coniac nu a băut deloc, voia să rămână lucid. A deschis laptopul târziu. Lâncezeală.

Bine că măcar am curent electric! Pot aprinde becul, pot băga ceva în priză. E singura mângâiere a civilizației, în pustietatea asta. Pădurarii și vânătorii tăi, Cristi, nu pot sta fără aparate, după cum văd, oricât de mult ar zăbovi pe-aici și-ar căuta sălbăticia deplină. Le trebuie un frigider, o plită pentru cafea, un radio, ceva, nu? Că n-or urmări prada și n-or pune furaje pe uscat, atâtea zile, nevoiți să umble de la o poiană la alta! N-ai idee cum sună preludiile lui Bach, pe întinderea asta de brazi și de zăpadă, n-ai idee cum sună violoncelul din Suita Nr. 1, cu ce văd eu pe geam, zilnic! Azi doi iepuri au trecut rapid prin curte, doi iepuri și o căprioară. Sunt primele animale sălbatice, în afară de turma asta mânată de sânge. Mi-am amintit de armă, altădată aș fi tras în ei, acum parcă n-are niciun rost, irosesc cartușele. Am scos-o din husă, am curățat-o și am uns-o, cu ce mi-ai dat în tubul albastru. Am privit-o cu mare plăcere. Ai o armă grozavă, Cristi, grozavă, o veritabilă First Class! Am tot admirat-o, de când mi-ai împrumutat-o, pentru aici. Pușca mea de acasă nici nu se compară, e o gioarsă cu două țevi, convențională și veche, nu-mi voi permite vreodată una mai bună. Unde mai găsesc o carabină Heym, ca a ta, și cu ce bani? Cine mai are, azi, așa ceva? Cu gravuri elegante, cu arabescuri sofisticate pe crosă, pe magazie, pe garda trăgaciului, pe uluc, pe suportul lunetei? Cu închizătorul ăsta superb, cu pârghia arcuită și cu bila nichelată? O am acum în mână, e o delectare s-o privesc, mă relaxează ca un obiect artistic, ca un semn salvator, ca ceva uman, în situația cumplită în care mă aflu. Mai am nouă cartușe, am mai tras aiurea, de plăcere, înainte de-a mă înconjura ticăloșii colțați. Acuma îmi pare rău, fiindcă mi-ar fi fost de mare folos muniția. Măcar ca să încerc o evadare. Am tras și în ei, desigur, de la geam, dar n-am nimerit nimic, nici măcar n-am rănit pe vreunul. Mai degrabă i-am întărâtat și le-am arătat cât de neputincios sunt. Nu sunt un țintaș foarte bun, mi-ar fi trebuit, totuși, luneta, iar ai avut dreptate. Cu atât mai îndrăzneți au devenit, sunt siguri că mă vor avea, e o chestie de timp, dar e o certitudine.

 A ascultat toate preludiile și suitele lui Bach, de la un capăt la altul. A fredonat în paralel, cu gura plină de pâine, dirijând cu mâna în care ținea cuțitul de desfăcut conserve. A pus în magazia puștii trei cartușe, le-a sărutat, înainte, murmurând un ”dragile mele 9/62, vă rog, vă rog!”. Clic-clac!, încărcătorul a sunat frumos, cald, mânuise bila cu grație, încet, tandru. A deschis geamul, pentru o altă încercare. Doi erau acolo, jos, amușinau zăpada, în zigzaguri, cu opriri semnificative în dreptul ușii. Îl zăriră și se opriră, scrutându-l, atenți, cu urechile drepte, aduse în vârful capetelor. Razele soarelui de amiază se răsfrângeau în metalul lustruit al puștii, țeava și cutia mecanismelor fulgerau lumina. A dus arma la ochi, a fixat patul în umăr, s-a concentrat în pana cătării, a așteptat până și-a fixat ținta, și a tras. Glonțul a ricoșat, spulberând zăpada, lupii au fugit, în salturi, printre tufe, niciunul nu fusese atins. A înjurat tare, clic-clac, a mai tras o dată, clic-clac, încă o dată. Detunăturile au răscolit pădurea, până departe, tuburile goale au căzut pe podea, cu pocnet sec, s-au rostogolit la picioare. Mirosea a încins și a praf de pușcă. A scos magazia fumegândă din armă, se înfierbântase bine, a mai băgat trei cartușe, iarăși le-a descântat cu un sărutat. A renunțat, nu mai era picior de lup în curte, plecaseră. Poate data viitoare va nimeri. Ce-avea altceva de făcut? A lăsat carabina încărcată, rezemată de pat.A dormit, după prânz, după ce-a mâncat, frugal, și după ce-a mai pus lemne în godin, aduse cu brațul, de jos. Deja se făcuse mai frig, căldura nu mai era mare, mai deschisese și geamul. A contemplat pădurea, îndelung, cu fruntea sprijinită de sticla ferestrei.

Merită, oare, literatura efortul ăsta? Merită să mori, pentru singurătatea ei înșelătoare? Trebuia să termin romanul ăsta blestemat, să-i scriu ultimele capitole, aici, în paradisul ăsta silvan, în iarna asta ucigător de frumoas. Totul îmi pria, izolarea, peisajul, lipsa legăturilor cu lumea, și uite, Cristi, în ce-am alunecat! Blestemat să fie romanul, blestemată clipa când mi-a venit ideea de-a mă retrage, aici, ca să lucrez! Puteam să scriu acasă, la căldură, o da, puteam, cum am scris atâtea alte cărți! În biroul meu, cu motanul alături, cu nevastă-mea trebăluind gălăgioasă, prin bucătărie, cu Silvia pe lângă mine, prin casă. Să mai scriu romanul și s-aștept, în schimb, să mor? Mâncat de lupi, rupt de foame, înghețat? O să mă mângâi c-ai să-l găsești tu, pe laptopul ăsta, când o să vii să vezi de ce nu m-am întors în oraș, înapoi, după atâta timp? O, Doamne, cum s-au întors toate! Am devenit prizonierul propriului meu scris, ca un păianjen încurcat iremediabil în propria-i plasă, autodevorându-se, încet. Mai bine lucram acasă și mi-ar fi ieșit cea mai proastă carte, poate, n-aș fi fost primul scriitor care iese cu o carte proastă… Dar rămâneam în viață, Cristi, nu? Rămâneam viu! Eram viu și aș mai fi scris alte cărți bune, mai încolo… Acum voi deveni o mumie, o smochină uscată, un sac de oase. De nu mi le vor împrăștia demonii de jos.

De două focuri îi mai rămăseseră lemne, jos, nu foarte zdravene, surcele și crengi. În primele zile godinul era înroșit, își aminti de asta. Provizii mai erau poate pentru vreo trei zile, cu maximă economie, Cu foame, adică. Terminase aproape toate țigările, ceea ce nu era bine pentru moral. Culmea, avea o grămadă de chibrituri, din rezervele mai vechi ale celor care stătuseră în cabană, în anii din urmă. Plus bricheta lui, bună. A strâns toate resturile de hârtie, carton, nailon, de la ambalaje, și le-a pus în godin. A început să bea din coniac. A dat muzica tare, atât cât îi permitea laptopul, pusese Led Zeppelin, vocea ascuțită a lui Robert Plant consuna cu urletele lupilor, care se auziseră toată noaptea, se auzeau și acum, mai stins, mai departe. Cântă și el, învârtindu-se prin cameră, în jurul patului și pe lângă sobă, cu sticla de coniac, în mână. Se îmbătase, puțin, cu alcoolul pe stomacul gol, dar îi plăcea starea. N-a mai scris nimic, la roman, dar nu l-a șters, încă. S-a jucat cu pușca, punând-o la ochi și trăgând imaginar spre geam, înspre musafirii împăroșați care priveau mai mereu în sus, spre fereastra de la cameră. S-a gândit cum să facă porții exacte de mâncare, pe zile.

I-am studiat mai de-aproape, azi, la prânz, nu mi-au mai părut așa de fioroși, dimpotrivă… Deși au urlat azi-noapte, n-aș putea spune că mi-a fost prea bine… Niciodată n-am văzut atâția, de-aproape. Sunt chiar frumoși, ca niște câini credincioși, cum mă observă ei, atenți, concentrați, răbdători, cum mă păzesc cu ochii galbeni, plini de-o altă viață, de pe altă planetă. Sunt admirabil de perseverenți, de hotărâți, de curajoși… Au blana gri deschis, cu alb pe burtă, pe la bot, prin interiorul urechilor, pe o parte a cozii… Unii au coama spinării brună, închisă… Uneori, când se hârjonesc, își ridică buza de sus și-și dezvelesc colții, lungi, albi, splendizi… Cred că sunt o haită distinctă, unită, o mică familie, am văzut și pui, printre ei… M-am gândit să încerc o ambuscadă, mai am trei gloanțe, aș ieși brusc cu carabina, în curte, să trag în cel mai mare, în cel care conduce, l-am identificat, masculul alfa, e mai robust ca ceilalți, mai închis la culoare, îi domină, toți se învârt în jurul lui… 

A urlat și el pe geam, a strigat ”ajutor!”, ”veniți!”, ”sunt aici, la cabană, sus!”, a chemat, de mai multe ori. A plâns spasmodic, chinul i-a supt energiile. Godinul s-a răcit. A băut câteva guri de apă clocită din cana de inox. S-a gândit ce-ar mai fi de mâncat. A hotărât să nu mai stingă lumina nici ziua, ținea de cald.

Ieri masculul cel mare și încă trei au încercat să sfâșie, cu ghearele și colții, peretele privatei, cât am stat să-mi fac treaba. Tăcuți, hotărâți, puternici. Peretele a rezistat, după cum îți imaginezi, bârnele sunt groase. Bine că ușa nu e în afară, l-am binecuvântat pe arhitect sau cine-o fi conceput căsuța asta îndepărtată.  Întors sus, am sărutat gloanțele, le-am rugat din nou… Le-am tras pe toate, de la geam, n-am avut curajul să ies. Sunt un fricos, un laș, i-aș fi putut înfrunta. Dacă ai veni, Cristi, dacă ar veni cineva zilele astea, printr-o fericită întâmplare, înainte de data fixată! Sunt la capătul puterilor… La naiba cu romanul, ducă-se dracului toată literatura! Ce contează e să trăiești mediocru, nu să scrii bine! Să trăiești ca un om simplu, cum trăiesc toți, cum se trăiește… Cristi, e groaznic ce mi se-ntâmplă! Urlă tot mai tare, mârâie, latră, se încaieră, acolo, jos, s-au izbit de ușă, repetat… Nu-mi vine să cred că sunt eroul stupid al acestei oribile povești de iarnă… Mi-e foame, mi-e sete, mi-e frică, mi-e frig…

 (din volumul de proză scurtă Mici schimbări în viață, Charmides, Bistrița, 2016)

sursa foto: httpsro.pinterest.com