I-am cunoscut pe Otniel Laurean Vereș și pe Raluca Lazarovici Veres mai demult, dar de surprins, m-au surprins cu adevărat acum doi ani când i-am văzut la un târg de carte, Gaudeamus, cu o editură nouă, încheiată la toți nasturii și cu un portofoliu care-ți taie respirația. Mi-a venit să-i întreb ca personajul lui Marin Preda: „Pe ce vă bazați?” Toate întrebările la care mi-am dorit să-mi răspundă le-am pus acum, după ce m-am dus invitată de ei și i-am văzut cum lucrează la Oradea, cum arată editura și librăria lor, ce fac în spațiile de întlnire cu cititorii și cum pregătesc ei evenimentele așteptând vizita unui autor, în speță, a mea, care am participat, grație lor la două zile non-stop aproape de întâlniri pline de roade, acolo.
Draga Raluca și Oti, cu cât mă gândesc, așteptând să mi se decanteze impresiile despre editura, librăria și toate activitățile voastre care le țin atât de vii, din centrul orașului Oradea, cu atât îmi apare în minte un adagiu, care nici nu știu cui îi aparține: „Fiți realiști, cereți imposibilul!” Cum de v-ați apucat de așa ceva, într-o țară unde există deja destule edituri și destule librării, raportat la apetența deja redusă de lectură și de cumpărat cărți?
Știu că v-ați cunoscut la Memorialul Sighet, că a fost un fel de veni, vidi-și-de-aici-nu-mai-plec-fără-tine; sunteți deci o pereche întemeiată nu pe gusturi culinare comune, nu pe preferințe comune în materie de petrecere a timpului liber, pantofi, excursii, ci pe un ideal comun, dar totuși… Cine este deci Ratio și cine Revelatio în familia voastră?
Raluca: Pasiunea pentru excursii, mai ales cele în natură, ne leagă mai mult decât s-ar putea bănui! Suntem mari amatori de plimbări molcome și comode în natură – atât de rare, din păcate, în ultima vreme! Nu vrem să cucerim vârfuri, înălțimile spre care tindem noi nu sunt geografice. Altitudinile care ne fac să ne încordăm voința, să ne turăm la maximum viața și aptitudinile sunt cele culturale. Vrând-nevrând o voi lua „de la pașopt”. Pentru mine totul a început ex abrupto, cu o întoarcere în țară după o buclă geografică și temporală imensă, de aproape 15 ani, însemnând formarea mea ca filolog cu o întreagă serie de specializări, inclusiv doctorat, și primele experiențe de muncă în universitate. Nu insist asupra acestei perioade foarte efervescente și care mi-a dăruit o forma mentis care mi-a asigurat apoi un sprint fabulos în ceea ce avea să vină, în mod cu totul neașteptat chiar și pentru mine. La 33 de ani l-am cunoscut pe Oti, la un simpozion internațional la Memorialul de la Sighet, eu, deja de câțiva ani doctor în Romanistică, el, încă doctorand de Filosofia religiilor, după studii de Clasice și Teologie. Atunci s-a produs un declic. De doi ani ne citeam și ne pândem printre rândurile articolelor dintr-o revistă culturală la care eram titulari de rubrică, eu pe partea de evenimente culturale și literatură contemporană, el, pe partea de clasice, filosofie și teologie, adică domenii aproape în opoziție. A fost o fericită coincidentia oppositorum, întrucât la o săptămână după prima întâlnire de priviri, ne aflam la Oradea și cumpăram verighete. Ni s-a deschis atunci sau mai degrabă ni s-a înfățișat o singură cale. Cea pavată cu cărți. Cu ele, prin ele și pentru ele. Atunci, sub efectul unui entuziasm destul de naiv, am primit bucuroasă să revin în România! Unii spun că m-am întors acasă, dar nu e adevărat, cu atât mai mult cu cât Oradea o văzusem de două ori în viața mea, în trecere! După cincisprezece ani – și nu orice fel de ani, ci de formare și integrare într-un alt stil de viață – nu putem vorbi de întoarcere, decât din punctul de vedere al evidenței populației. Pentru mine a fost o nouă (e)migrare. Am luat-o de la capăt (mai puțin limba), cu un plus de efort, fiindcă mi-am jurat să nu mă acomodez cu acele aspecte cu care eram în profund dezacord ca mentalitate, habitudini, stil de viață. Ceea ce e cumplit de greu și mă declar parțial învinsă! Am luat-o de la capăt la modul cel mai romantic cu putință, la Oradea, un oraș spectaculos, la un an de căsătorie și intense negocieri, când am aflat și că urma să devenim părinți. Pentru copilul meu doream o familie lărgită, cu bunici materni și paterni, unchi și mătuși, verișori, toți prezenți și iubitori în jurul micuțului. Recunosc că și ideea de a fi cu un picior pe hotar, în pragul Europei în care prinsesem aripi, îmi crea iluzia că mă puteam oricând întoarce la viața mea anterioară, la studenții mei, la activitățile mele culturale de dinainte. Din toate, inclusiv onoruri, titluri, diplome, am rămas cu exercițiul și rigoarea studiului, un anume entuziasm în activismul social și cultural, precum și un foarte prețios set de lentile prin care privesc lumea, pasiunile sincere, în cazul meu dragostea pentru carte și cărți, pentru cultură, pentru actul comunicării în cultură și al împărtășirii ei. Acestea sunt și lucrurile care ne-au sudat definitiv pe mine și Oti. Mai mult decât o simplă acumulare de cunoștințe, cultura este pentru noi temelia din care și către care tinde ființa umană, filtrul înnoit încontinuu prin care înțelegem viața, relațiile cu ceilalți, cu sinele, cu divinitatea. Pentru noi, a produce cultură și a o disemina este o misiune, și știm că o facem bine, profesionist. Și astfel, în 2013, s-a născut editura Ratio et Revelatio (rațiune și revelație, ambele ipostaze ale omului în perfecțiunea lui ca ființă însuflețită cu har), la mai puțin de un an de când am devenit și părinții unui băiețel minunat și la fel de energic ca noi, Iulius-Ioan. A fost o dublă provocare pe care de fapt nici astăzi nu am depășit-o în întregime! La vremea aceea eram deja amândoi cu un picior în lumea editorială, dar de aici la a face o editură care să fie și funcțională e cale lungă. Am purces cu bucurie pe acest „drum al crucii”, cu proiecte ambițioase, care ne-au adus rapid, dacă nu posibilitatea reală de autofinanțare și sustenabilitate, măcar recunoașteri dintre cele mai măgulitoare, de la foruri și personalități marcante. Din mansarda cocoțată pe unul dintre Dealurile de vest, unde ne-am înființat ca entitate juridică, plecau în ritm alert colete cu cărți oriîncontro ni se cereau, în toate colțurile țării și peste hotare. Ne-am pus la grea încercare nu doar mințile și brațele, fiind doar noi doi la tot ce însemna activitate în jurul editurii. Desigur, am atras câțiva colaboratori la fel de idealiști și entuziaști ca noi, iar greutățile și momentele de cumpănă, precum și bucuriile realizărilor ne-au transformat în prieteni pe viață. Mă gândesc mai cu seamă la soții Antoaneta Sabău și Florin Călian – și ei școliți și long-time residents în Occident, traducători, consilieri editoriali, coordonatori de colecții, umeri empatici pe care adesea am plâns, sfătuitori prețioși și prieteni de nădejde. De asemenea, o am în minte pe dârza Flori Bălănescu, dedicată trup și suflet cauzei Goma, a cărei colaborare pe Seria Goma a căpătat în timp conținutul unei prietenii solide. Am vrut o editură de elită, de mare clasă, unică în peisajul editorial românesc, făcută după standarde de „afară”, cu oameni care au studiat „afară”, de mare cuprindere sau mai degrabă profunzime culturală, de nișă și totuși nu doar pentru oameni „deștepți”, ci pentru toți cei care aveau aspirații de „intelectuali”. Curând ne-am dat seama însă câte definiții se îmbrâncesc și se înghesuie sub umbrela acestui cuvânt! Încet-încet am început să gâfâim, să ne dăm seama că pe crestele semețe, unde de fapt se aflau pretențiile noastre față de cititorul real, un vânt groaznic șuiera a pagubă, că nu era pe-acolo țipenie de om, că zbaterea noastră era aproape sterilă și ne transformam fără voie în niște „emeriți eremiți” ai lumii editoriale. Ne-am așezat la sfat și am cugetat. Am ajuns la concluzia că, fără a renunța la calitatea producției editoriale, trebuia cumva să coborâm „în lume”. Că între noi și cititori se întindea o mare haotică de distribuitori și intermediari cu un modus operandi care nu avea de fapt de a face cu conceptul de carte, ci doar cu cărțile ca marfă, că în fine riscam să închidem prăvălia!
Și astfel, după o nobilă și îndelungată muncă în sihăstrie, am hotărât să mijim ochii de șoareci de bibliotecă și să ieșim în lumina rampei. Constatasem de pildă cu amărăciune că, deși eram bine primiți în cele mai înalte foruri culturale din țară, în orașul de pe Criș, locuiam la etajul 11 al unei clădiri cu doar 10 etaje, ca în literatura lui Eliade, că nimeni nu ne băga în seamă, că nimeni nu știa sau nu voia să știe de noi, că pentru a face evenimente cu cărțile noastre treceam prin niște filtre deloc compatibile cu valoarea produselor noastre, că cine tăia și spânzura habar nu avea cine suntem, ce vrem și cu ce se mănâncă o editură de elită. Iată-ne ajunși deci în ajunul unei decizii mari: doar editură cu risc ridicat de a cădea în derizoriu din cauza interfeței care (nu) ne reprezenta, respectiv cele mai multe dintre librării și distribuitori, sau ieșim „în stradă”… Și am ieșit „în stradă”! Cu două localuri deodată! Librărie și cafenea, fiindcă nu ne puteam imagina că se poate face cultură fără o cafea bună, un ceai sau chiar un vin – una în centru, pe pietonala de referință pentru spațiul cetățenesc, pe unde se preumblă orașul-furnicar, cealaltă, în Cetatea istorică, chiar în zidul ei, o locație superbă și amplă, de aproape 300 mp. Le-am aranjat și amenajat cum scrie la carte, cu bucurie imensă și eforturi neomenești, dar și riscuri pe măsură. Ba chiar, în localul din centru am adus de pe cealaltă graniță, din casa mea părintească din Galați, pianul cu clape de fildeș și placă de bronz, la care am învățat să cânt, o veritabilă piesă de muzeu, care înnobilează locul, dar mai ales sufletele celor care se lasă dezmierdați de muzica lui.
Să ai un bookstore cu cafenea, pian, canapele, acces liber la raft și permisiunea de a fi însoțit de animăluțul de companie, în pietonala Oradei, și încă unul în Cetate, ar prespune un așa acces de simpatie din partea tuturor celor ca voi, din branșă, că eu îmi închipui ca primiți sprijin din toate părțile: furnizori, instituții, ong-uri,putere locală. Așa este?
Nicidecum, din păcate, primim doar presiuni și atât! Așa speram și noi, așa credeam că e drept, corect, frumos, într-o lume justă, civilizată, solidară cu valorile reale! Până și Oradea cea occidentală și lumea ei cea cosmopolită se află „supt vremi”, vorba cronicarului! Greutățile au început imediat să apară, de la dificultatea imensă de a forma o echipă dedicată și pregătită pentru așa ceva, la furnizori, atât cei pe partea de librărie, cât și cei pe partea de cafenea, autorități și instituții complet indiferente la proiectul nostru cultural de amploare, la presa locală, în mare parte neinteresată de subiect sau aservită anumitor interese. Business is business! Ești un mănunchi de cifre și nimic mai mult! Nimic-mai-mult! Și așa, de la a fi de toate într-o editură, eu și Oti am trecut la a fi de toate într-o struțo-cămilă fabulos de frumoasă, un inorog strălucitor și înaripat, dar cu o structură și mod de administrare care ne-au pus la încercare nu doar puterile, dar și răbdarea și chiar competențele! În fond, suntem totuși filologi! Oricum ar fi, nu ne-am imaginat acum un an, când am deschis, că după 12 luni vom fi tot la început. Surprize neplăcute au venit chiar din interior, tocmai din partea celor pe care contam! Din fericire, într-un final am ajuns să avem o echipă sudată, dedicată și competentă, pe de o parte, iar susținătorii s-au filtrat în mod natural, pe de altă parte! Din exterior, surprizele plăcute au venit – și am ales să ne canalizăm pe ele – din partea celor care ne descopereau spontan și nu erau influențați de interese, meschinării sau preconcepte! Indiferent de situație, un lucru este cert: nu există om care să ne fi trecut pragul și să nu fi ieșit de la noi puțin mai fericit sau mai binedispus (decât poate dacă s-a simțit pe undeva rivalizat sau, mai pe românește, invidios)! Cei care vin de peste hotare ne laudă în gura mare, de ne apucă sfiala! Cu timpul, am început să avem și clienți fideli, dar, deși pare ușor de acceptat și de adoptat un astfel de proiect complet pozitiv, mulți oameni au rețineri. Sunt prea obișnuiți cu librăria clasică, cristalizată în imaginea cititorului închinat la altarul rafturilor, până îl apucă amețeala și durerea de șale! Conceptul nostru propune împrietenirea omului cu cartea, regăsirea acelui spațiu-oază, unde simțurile și ascuțimea minții se interconectează, spre marea bucurie a sufletului. Le putem avea pe toate preț de o clipă la R&R! Unde mai pui că fidelul prieten patruped este primit cu onoruri, pentru că nu trebuie să renunți la amicul blănos dacă ne treci pragul, dimpotrivă! Imaginați-vă: un loc primitor, consiliere competentă, o carte bună, o cafea tare sau un ceai cald cu o prăjitură delicioasă, muzică aleasă sau live, expoziție de artă grafică sau de fotografie, un câine fericit alături de prietenul uman, un eveniment incitant ș.a.m.d., toate la un loc!
Proiectele noastre nu se termină cu deschiderea acestor locuri minunate! Avem parteneriate cu școli, licee, universitate, pe principiul „ori vii tu spre carte, ori ți-o ducem noi oriunde ești”, la modul cel mai concret și relevant! Ca noi ar trebui să procedeze toți cei cărora le place să se considere oameni de cultură. E vremea acțiunii, nu a contemplării, a lenei și a tânguielii din puful fotoliului sinecurist! Cu toții suntem datori să facem, nu doar să (le) dregem!
Programăm ca din primăvară R&R să ducă pe roți, cu „dubița editorială”, spre satele și municipiile din județ o librărie mobilă și oameni de valoare dornici să contribuie la acest proiect socio-cultural. Poate părea utopic! Dar tot ceea ce am făcut până acum este rezultatul unui zbor al minții spre o Românie mai frumoasă și mai bună pentru cei din jurul nostru și mai ales pentru cei care vor veni. În plus, plănuim și căutăm parteneriate pentru primul festival de carte sută la sută orădean, care va începe tot în primăvară. Avem idei, avem și nevoie de sprijin!
„Cărțile mai pot fi citite și în afara unor spații privilegiate, în aer liber, în parcuri, pe stradă, cu glas tare, ca Evangheliile. O carte bună este o veste bună!”
Concret, puteți să-mi spuneți care e portofoliul vostru de până acum și care e contribuția fiecăruia la realizarea lui. Se află vreun consilier editorial în spatele unei atât de selecte selecții? (Dostoievski, Milosz, Klimovici, etc.)
Otniel: Fiecare s-a concentrat, bineînțeles, pe aria lui de „expertiză”. Eu m-am ocupat preponderent de partea de filosofie și teologie, în timp ce Raluca a îngrijit colecțiile de literatură. Sigur, ca orice editură, am avut și avem colaboratori și consilieri externi, precum și coordonatori de colecții sau serii. Cele mai multe titluri le-am ales singuri, în conformitate cu viziunea noastră editorială, însă bineînțeles că am primit și propuneri pe care le-am acceptat sau nu. Propuneri au venit din partea colaboratorilor, prietenilor, persoane străine etc., uneori de unde nu ne-am așteptat. Unele s-au concretizat, altele nu.
Seriile specializate sunt coordonate de specialiști în domeniu, așa cum sunt de pildă seria de filosofie medievală, coordonată de Alexander Baumgarten, noua serie de fenomenologie, coordonată de Iulian Apostolescu și Ion Copoeru, seria de autor Paul Goma, coordonată de Flori Bălănescu.
Ne mândrim cu faptul că editura noastră are parte de colaboratori, consilieri sau traducători de cea mai înaltă ținută intelectuală. Nu e nevoie decît să enumăr cîteva nume, alături de cele deja amintite: Mircea Flonta, Adrian-Paul Iliescu, Ioana Costa, Andrei Marga (coordonatorul meu de doctorat), Dragan Stoianovici, Mihnea Moroianu, Antoaneta Olteanu, Constantin Geambașu, Liliana Corobca și mulți alții. Iar portofoliul vorbește de la sine: Vergilius, David Hume, Salomon Maimon, Jacques Maritain, Remi Brague, Daniil Harms, Dostoievski, Goma, Alvin Plantinga, Dan Slușanschi, Gregory Vlastos, Ceszlaw Milosz etc.
Știu că țineți la toate cărțile pe care le-ați scos, uneori asumându-vă riscuri nebunești. Cu care dintre ele ați nimerit-o cel mai bine și cu care așteptările voastre au fost dezamăgite, prin forța lucrurilor, dezamăgite de nereceptivitatea publicului , nu de carte?
Raluca: Multe sunt bucurii, multe sunt dezamăgiri… Nu este titlu de care să ne fie rușine sau în legătură cu care să simțim că am gafat! Dar sigur, de pildă primele titluri rămân și cele mai puțin vândute, deși tocmai cu aceste prime unsprezece titluri am primit în mod cu totul neașteptat „micul Oscar” la Gala Bun de tipar, din 2014, după mai puțin de șase luni de activitate, ca „Best New Entry”. Avântul nostru temerar însă, a fost temperat rapid de tirajele relativ mari de la început, în combinație cu receptivitatea foarte scăzută a unei noi edituri în marea celor 5000, în plus, o lipsă de experiență evidentă în marketing și chiar administrarea unei firme – în fond suntem amândoi filologi! Sigur, primele lovituri sunt și cele mai puternice, când ești luat pe nepregătite, cele pe care ți le vei aminti toată viața! De atunci am primit atât de multe, încât nu le mai simțim. Ni s-a tăbăcit pielea, cum se spune și, ceea ce e cel mai important: suntem aici ca să rămânem!
Tot n-am reușit să mă lămuresc nici după ce v-am citit răspunsurile care dintre voi doi e Ratio și care Revelatio în visul la care v-ați înhămat voi și-ați pornit-o cu el în realitatea dură.
Raluca: Suntem, cum ți-am spus, pe rând sau împreună când Ratio, când Revelatio. Suntem atât de asemănători structural – ceea ce nu e neapărat un bine – încât e greu să conturăm clar un Ratio și un Revelatio. Pot spune că suntem întruchiparea zicalei: cine se aseamănă se adună. Sunt rare momentele când unul e Ratio, iar celălalt Revelatio. De obicei suntem în același timp ori Ratio, ori Revelatio. Și dacă ne gândim că trecem cu ușurință de la o stare la alta, constatăm că de fapt pendulăm destul de haotic pe axa Ratio -Revelatio, și culmea!, în sincron. Cred că face parte din natura noastră creativă.
Cum arată pentru voi librarul ideal? dar redactorul de carte ideal?
Raluca: Librarul ideal este un mediator între om și carte, dar și între furnizorii de carte și librărie. În primul rând trebuie să aibă un cult pentru carte, să o simtă ca pe un copil a cărui existență și destin depind de el. Când scapă o carte din mâini, librarul ideal este trist că s-a produs un asemenea accident, nu doar pentru eventualele pagube materiale, dar și pentru simbolismul întâmplării. Librarul ideal este încântat când sosesc comenzile de cărți, nu enervat că are mai mult de lucru sau că nu știe ce să facă cu ele, unde să le plaseze. Librarul ideal simte nevoia să și citească multe dintre cărți și să le recomande. Este peste puterile lui să fie indiferent, dacă cineva îi trece pragul cu dorința de a alege o carte. Librarul este o gazdă și are oaspeți în librărie ca în salonul propriu. Nu vinde, ci face oameni fericiți prin faptul că le oferă cu căldură și competență aceste panacee de fericire. Avem astfel de oameni, găsiți cu mare greutate, de fapt, ei ne-au găsit pe noi!
Redactorul ideal? Nu trebuie să mă gândesc prea mult la cum ar trebui să fie, fiindcă am un nume: Flori Bălănescu! Este singurul om cu care am lucrat și pe partea de redactare, dar și de editare, și ca autor, care a dat texte perfecte și din punctul de vedere al conținutului, și al formei. Cu ea nu am avut niciodată emoții! Este meticuloasă, foarte serioasă, are o cultură imensă, compatibilă cu meseria ei de cercetător științific și deci mai mult decât competentă în redactare de carte. Rara avis, Flori!
În interviul pe care i l-ai dat tot aici, lui Cristian Pătrășconiu, dragă Oti, spuneai: „ În cele din urmă, regula care circulă prin lumea editorială este: cărțile comerciale le susțin pe cele înalt academice sau în mod veritabil culturale. Scoți un roman siropos sau sexual, care îți va putea susține o carte de filosofie, de pildă. Este oarecum de înțeles. Depinde de fiecare editor să își seteze limitele în care înțelege comercialul sau pînă unde merge în acest compromis pe care, dacă vrei să reziști totuși și să nu mori elitist, trebuie să-l faci.” Întrebarea mea este: v-ați setat limitele respective? Dați-mi, vă rog, și câteva titluri mai … comerciale pe care le-ați editat ca să nu muriți elitiști. Nici elitiștii nu citesc doar Hegel, cred…
Otniel: Așa este, însă trebuie să subliniez un lucru, pentru a nu se crede că jumătate din titlurile noastre sunt tomuri înțesate de citate latine și note de subsol interminabile. Multe sunt cărți care se adresează unui public specializat sau cu anumite înclinații, însă chiar dintre acestea nu sunt ceea ce ai numi în mod obișnuit „academice”, stil teze de doctorat. Oricum, a citi filosofie nu înseamnă că ești neapărat academic. Pe de altă parte, când am spus de setarea acelor limite, m-am gîndit de pildă la literatură de un nivel josnic, „trash” beletristic, spre care nu ne-am dus și sper să nu o facem. Întreaga noastră colecție de literatură este o deschidere spre publicul mai larg: n-avem doar Vergilius, avem și Harms, clasici ruși, Dostoievski, avem un Carlotto, un autor care vinde cu sutele de mii în Italia, sau, din spațiul românesc Mihail Vakulovski și Victor Cilincă. Sau Paul Goma, este literatura lui elitistă? Și subliniez încă o dată, multe dintre cărțile care compun colecțiile noastre „grele” (Ratio, Revelatio, Filosofie și Teologie) sunt fie introductive (ca Istoria filosofiei occidentale, de Anthony Kenny, deocamdată volumul 1, o superbă introducere, pe care o poate înțelege oricine cu puțină dorință), fie se adresează unui public mai larg (ca J. Maritain, Arta redă Paradisul, de pildă). În câteva cuvinte, nu trebuie să fii un academic colțuros ca să guști titlurile noastre, însă da, trebuie să ai un anumit nivel elementar de cultură sau lecturi.
Tot acolo, Oti, spui că, pentru ca să-ți placă să citești, trebuie să ai organ. Ai, bine, n-ai, salut, nimeni nu poate face nimic. Nu e cam în contradicție cu meseria aleasă convingerea asta? Sau hai să întreb altfel: cum funcționează treaba asta și ce poate editorul să facă efectiv și-n binele lui, și al ipoteticului viitor cititor?
Otniel: Nu cred că este o contradicție. Nu mai îmi amintesc exact modul în care am formulat aceste lucruri, însă cred că am făcut referire la întrebarea care mi s-a pus adesea: deschizi o librărie? (sau ți-ai făcut editură?), dar oamenii nu mai citesc. Și le răspundeam: am deschis-o nu pentru cei care nu citesc, ci pentru cei care o fac. În sensul ăsta nu e nici o contradicție. Dintr-un punct de vedere mai afaceristic, este ca și în orice alt domeniu, ai o nișă, un public spre care îți îndrepți produsul, nu îl arunci sperînd că cineva se va prinde de el. De aceea, speranța unei edituri sau a unei librării stă în oamenii care au organ.
În acel interviu spui și fraza asta extraordinară pe care am ales-o ca titlu: „Cărțile mai pot fi citite și în afara unor spații privilegiate, în aer liber, în parcuri, pe stradă, cu glas tare, ca Evangheliile. O carte bună este o veste bună!” Enumerați-mi vă rog, câteva idei ale voastre, de trezire a acelui organ pe care cititorul îl are sau nu, câteva strategii de promovare a cărții și cu ce rezultat…. Eu sunt de acord. Vara, în curtea bisericii din Slătioara, citesc cu copiii cărți de la Academia Civică, Curtea Veche… și le donez acolo. 
Raluca, zi-mi ce astfel de tehnici ai întâlnit pe unde ai umblat și ce se poate face aici în acest sens?
Noi suntem dependenți de lectură, iar Oti e dependent și de deprinderea de a citi cu glas tare unui ascultător… Uneori mă urmărește prin casă cu câte o carte și îmi citește pagini întregi, pe care le comentăm, în timp ce fac diferite treburi casnice. Nu întotdeauna am chef sau reușesc să-l urmăresc, dar trebuie să-l las să-mi citească, ca să nu-i produc frustrări. La drum lung, în mașină, tot despre cărți vorbim, iar Oti vine cu citate ample – are o memorie fabuloasă – pe care din nou, le comentăm. Ceea ce e cert este că orice facem, oriunde mergem, avem cărți cu noi, și dacă nu le putem citi, le avem în cap și le discutăm!
Dar asta se întâmplă între noi. Cu alții, e mai complicat! Mai mult decât să citești copiilor, să organizezi seri sau momente de lectură unui public incert, să dăruiești cărți și să lansezi cărți, nu prea ai ce face! Noi de pildă dorim să facem acest lucru în cadrul proiectului de promovare a lecturii la sate, cu dubița editorială. Cu siguranță vor exista lecturi la mult doritul și îndelung plănuitul Festival de carte CititOradea sau ORAde@Citire, încă nu am hotărât cum se va numi. Se va citi mult și bine, de către noi, editori și librari, ca mediatori între cărți și oameni, dar și de alții, pasionați, dascăli, autori, traducători. Ceea ce dorim este să îi facem să citească cu glas tare, pentru alții, pe unii dintre reprezentanții de seamă ai urbei, inclusiv pe dl. primar. În acest fel vom da un semnal important, apropo de promovare. Nu karaoke, nu cântăm, nu tăiem panglici, noi citim! Cititul colectiv, în comunitate, ne potrivim ochelarii și tragem lampa mai aproape. Citim! Apoi, după o frază sau o idee, povestim despre ea. O comentăm, e bună, e nasoală, i-auzi ce zice cutărescu autor, uite, fraza asta memorabilă sau ce idee, ce reacție, un personaj ciudat, neîmplinit, artificial… ș.a.m.d. Eu cred că realitatea se prelungește în cărți și viceversa, din cărțile bune extragem esențe universal valabile, care ne inspiră viața, regăsind oameni și situații, refugii, poate chiar soluții pentru dileme, crize. Deci, e fundamental să transmiți prin exemplul personal și prin acțiuni de acest fel ideea că lectura e și utilă, nu doar plăcută, ceea ce e relativ – așa cum spunea Oti, unii au acest organ al plăcerii lecturii, alții nu. Eu cred însă că (auto)educația are un rol important, la fel și întâmplarea, hazardul… dai fără să vrei peste o carte care ți se potrivește la un moment dat în viața ta, și descoperi cu această ocazie că e chiar plăcut să citești, apoi, prin exercițiu, îți cultivi gustul … Dau exemplul tatălui meu, care în copilărie era scutit de îndatoririle de muncă în familia de origine numai dacă studia sau citea. Cum nu prea îi ardea să muncească fizic, avea mereu scuza că avea lecturi obligatorii. În adolescență, mai ales în vacanțele de vară, devora biblioteca sătească și apoi o lua de la capăt! În timp, s-a îndrăgostit de carte, a fost premiant, a căpătat un orizont de lecturi foarte vast, și a fost într-un final și singurul dintre frați care a ieșit din mediul modest al originilor, și asta doar prin carte. A trăit din scris: a fost jurnalist, iar acum predă la universitate și îi învață pe alții cum să scrie, și mai ales cum se citește! Scria foate ușor și frumos, paralelisme utile, citate interesante. Avea colegi jurnaliști care nășteau articolele în chinuri. Secretul, îmi spunea el ad nauseam, stă în câte și ce cărți ai citit! La el chiar a funcționat proverbul ai carte, ai parte! Astăzi nu se mai aplică! Dar tot mi-a transmis morbul lecturii!
Un alt plan este ca la vară să așezăm definitiv pe terasa librăriei din centru, o zonă numită Colțul cititorului. E un proiect mai vechi, deja funcțional, doar că a fost utilizat punctual, în anumite contexte. Vom citi, vom avea ore și teme de lectură publică . Unele urechi vor auzi, altele tot surde vor rămâne la „evanghelia” noastră. Riscul rămâne, indiferent de tehnică!
Raluca, am aici lista, copiată din interviul des invocat aici, cu ce-ar lua soțul tău pe o insulă pustie. Iliada, Odiseea, Eneida, Confesiunile lui Augustin, Republica lui Platon, Metafizica și Categoriile lui Aristotel, Cercetare asupra intelectului omenesc a lui Hume, Frații Karamazov, Narcis și Gură de Aur a lui Hesse, Doctor Faustus de Mann, Numele trandafirului de Eco. Tu ce ai lua, Raluca?
Eu l-aș lua pe Goma din start! Măcar Din calidor. O copilărie basarabeană și Culoarea curcubeului ’77 (Cutremurul oamenilor), evident, în ediția definitivă și aniversară Goma 80 de la Ratio et Revelatio… și Astra, și Justa, dar și Arta refugii. Îmi place cum scrie Goma, mă regăsesc în modul în care a iubit el limba română și a reinventat-o în scris . Mă regăsesc în duioșiile lui severe, în tristețile lui urlate, sensibilitățile lui zgribulite, inclusiv în destule dintre furiile lui, în modul lui de a suferi. Aș mai lua 20 de ani în Siberia a Aniței Nandriș-Cudla și încă o carte care urmează să iasă la noi foarte curând (deci aș lua-o probabil și din reflex profesional, ca să o finalizez pentru publicare!), Acuarele, de Lidia Ostalowska. Ultimele două sunt cele mai recomandate cărți pentru ca o femeie să supraviețuiască pe o insulă pustie! Dacă femeile acestea au trecut peste Siberia și Auschwitz și au putut așterne pe hârtie aceste experiențe, atunci și eu pot supraviețui pe o insulă pustie. Apoi, dacă mai e loc, aș lua Isaac Bashevis Singer – opera completă – și Czeslaw Milosz – nu pot pleca la un asemenea drum fără un Nobel, mai ales dacă e scos de noi!
Perfect, dar mai bine nu plecați pe nicio insulă, rămâneți aici la Oradea și continuați-vă treaba. Vă mulțumeasc.
