Deși telenovelele turcești pe care ni le oferă cu multă generozitate posturile de televiziune din România în ultima vreme ne arată negru pe alb că orice demn urmaș al lui Osman și-ar da și viața pentru femeia iubită, iată că realitatea de la Ankara este diferită de plăsmuirile studiourilor cinematografice de pe malul Bosforului. Un șofer de camion, cetățean responsabil, a depus plângere împotriva soției, cu care era împreună doar de trei ani, pentru că aceasta îl înjurase în repetate rânduri pe președinte[1].
Ținta supărărilor nevestei, Erdogan, și-a atras mai multă antipatie decât simțăminte favorabile din partea turcilor, printre altele și pentru că nu suportă nicidecum să fie criticat. Având, chipurile, un rol pur decorativ și simbolic, președintele a reușit totuși să dea o lege prin care oricine are ceva de comentat la adresa lui riscă pedeapsa cu închisoarea. Dovadă că această lege nu este doar praf în ochi stă pățania fostei Miss Turcia[2]. Această frumusețe, marșând excesiv pe sloganul concursurilor de domnișoare prezentabile, pacea mondială, s-a gândit să-i spună vreo două lui Erdogan pe Facebook. Fan moderat al rețelei de socializare, dar iubitor de sine din cale-afară, domnul Recep Tayyip a depus plângere penală (în cei doi ani de când ocupă fotoliul prezidențial, a mai făcut acest lucru de 2000 de ori, mulțumită legii mai sus pomenite). În consecință, Miss Turcia a primit 14 luni de închisoare, din fericire cu suspendare, ca să se învețe minte.
Președinții sunt un lucru delicat, ca și politica, de altfel. Vedem asta zilnic în jurul nostru. Îmi amintesc că ceea ce pare o glumă turcească aici nu era departe de realitățile românești la începutul anilor 90, când alegerile prezidențiale puteau stârni patimi formidabile în sânul unei familii, puteau strica prietenii de-o viață, ruina căsnicii, dezmoșteni copii. O caricatură din ziarele tranziției arăta, cu două decenii în urmă, un camping de proaspăt însurăței. Dacă, din corturile americane, germane și franceze se auzeau șoapte de amor, în tot atâtea limbi ale mapamondului, cortul românesc era iremediabil scindat în două „– FSN! – Ba PNȚ!!” Nu aș îndrăzni să spun că I love you a înlocuit mai târziu fără drept de apel Aripa tânără a liberalilor, pentru că despre maturitatea politică a cetățenilor noștri aș prefera să tac în preajma alegerilor pentru primărie. Mai degrabă aș spune că pomeniții cetățeni s-au blazat suficient ca să se întoarcă la mai sănătosul, chiar dacă fumatul, Make love not war care, pare-mi-se, ar putea fi lejer schimbat pe Keep calm and carry on, slogan britanic astăzi la fel de scos din context și întors pe dos ca și fratele său mai mic american.
Blazați fiind, îi pot înțelege mai greu pe turcii degrabă vărsători de sânge de nevastă în numele devotamentului pentru președinte, decât, de exemplu, pe guatemalezii care, văzând că nu izbutesc nicicum să combată corupția generalizată, s-au pus pe un râs isteric. Și au ales, în consecință, un președinte, comic TV de profesie. Ca să înțelegeți, e ca și cum românii, sătui de aceeași corupție, l-ar fi ales nu pe Bulă, cu care au votat în secret decenii la rând, ci pe Mugur Mihăescu (aka Garcea de la Vacanța Mare). Vă rog să nu interpretați greșit această comparație: dacă, prin absurd, Mugur Mihăescu ar contracandida-o, în duminica alegerilor locale, pe doamna Firea la primăria capitalei, nu știu dacă Robert Turcescu ar mai visa la un viitor de aur. Dar, pentru că nu posed buletin de București, mă întorc la președintele guatemalez, pe numele său de scenă Jimmy Morales. Deși platforma cu care a candidat a avut doar șase pagini, relația sa cu electoratul a fost asigurată. De 15 ani, serialul TV Moralejas, în care joacă Jimmy împreună cu fratele său, se bucură de mare succes, nefiind cu totul irelevant faptul că președintelui îi vine ca o mănușă rolul de țărănoi perfect și, uneori, acela de negresă grasă și urâtă. Meditând pe marginea acestui din urmă detaliu, nu pot să nu constat că moda political correctness în campaniile prezidențiale este cu totul depășită, de la casele mici, guatemaleze, până la casele mari (și albe). Dând târcoale acestui din urmă lăcaș, se remarcă nu un comic de profesie, deși numai străin de entertainment nu este el, cineva care nu a jucat cu mască și perucă de Big Mamma, dar a avut numeroase opinii ne-echivoce pe subiecte adiacente jocului în blackface. Mai grav, cred, este faptul că, acolo unde Morales s-a apărat, declarând că rolul de Black Pitaya, care a reușit să lanseze pe piață o marcă de șampon, este cunoscut și acceptat de comunitățile indigene din țară[3], candidatul american care poate vinde și cumpăra orice, dar nu va reuși în veci să lanseze un brand de șampon de păr, decât dacă frizerul său ia unele măsuri radicale, pare să se sinchisească prea puțin de miza corectitudinii politice.
Vi se pare că Erdogan este misogin, dacă aruncă după gratii femei cu opinii ferme sau decretează că orice turcoaică, soție islamică de nădejde, trebuie să facă patru copii, pentru că patru este cifra desăvârșirii?[4] Dar ce ziceți de asta? Trump a declarat, la un moment dat, că sarcina este, în mod cert, un inconvenient la locul de muncă. O fi minunat pentru mamă și soțul acesteia să aștepte un prunc, dar pentru șef e o mare bătaie de cap. Rugat să explice mai în detaliu, Trump nu s-a lăsat îmbiat de două ori. A precizat că statul american trebuie să fie atent cu indemnizațiile de creșterea copilului, pentru că plata lor l-ar putea face mai puțin competitiv[5].
Nu e de râs, desigur, dar să ne întoarcem, după această amplă paranteză, la comicul nostru din Guatemala, pentru a face câteva comentarii – sper, oportune – despre relația dintre comedie și politică. Ah, nu în sensul de farsă, ci în sensul strict al popularității în creștere a unei noi clase, de fapt apolitice, de profesioniști care, totuși, nu sunt tehnocrați. Ei sunt candidații actori de comedie care reușesc în competiții electorale cu miză mare. Pe lângă zisul Morales, îl mai avem și pe primarul Reykjavikului, Jon Gnarr, care, deși nu a rezolvat de unul singur criza economică din țară, a descrețit frunțile înnegurate ale islandezilor în pragul falimentului. Un comic englez, reprezentant al Patridului Laburist și hotărât să câștige alegerile ca Lord Primar al Londrei în 2020, crede că actorii ca el vor intra cu zecile în politică în viitorul apropiat și vor avea mare succes. Psihologul britanic Jo Silvester[6] pune priza la alegători a comicilor pe seama unei inteligențe emoționale crescute și a unor abilități retorice mai bine antrenate.
Nu știu dacă Erdogan ar da doi bani pe ideile psihologilor. Dar o coaliție între Miss Turcia și soția șoferului de TIR care l-ar propulsa spre glorie pe rivalul de moarte al președintelui, actorul care a îndrăznit să-l înfățișeze pe Suleyman Magnificul bând vin și iubind femeile, spre deliciul Balcanilor și disperarea lui Recep Tayyip, ar primi aplauze și ovații prelungite la scenă deschisă.
[1] Hotnews, 22 februarie 2016.
[2] Renașterea bănățeană, 2 iunie 2016.
[3] The Independent, 13 ianuarie 2016.
[4] The Independent, 30 mai 2016.
[5] The Independent, 27 mai 2016.
[6] The Independent, 13 ianuarie 2016.
