„Mile End”, de Ciprian Popescu. Poezia, ultima bornă.

Din „Parisul Americii de Nord” – Montreal – primesc o ilustrată prețioasă. Să fie ceva ani de când corespondam cu Ciprian Popescu, cerându-i să aibă încredere în textul său confesiv pe care mi-l trimitea atunci pentru volumul celor recent plecați în lume, ”Revoluția din depărtare” (Curtea Veche, 2011). Casa de Editura Max Blecher îi publică în 2016 o carte, prima : în acest jurnal sufocant, de expatriat, cu titlu de capăt sau de sfârșit de lume, „Mile End”, descopăr o poetică a „corpului străin” și un verb frust, așezat peste o lume de fețe nemachiate (cum sunt, dacă nu știați, toți emigranții): « Aici poți purta orice, nimic nu e șic mai mult de două minute », se poate citi în miezul primei pagini compacte a volumului.(”Ziua 1”)

Facerea lumii după Ciprian Popescu se desăvîrșește în 77 de Zile și tot atâtea tablete și crochiuri tăiate pe viu în cotidianul unui emigrant al cărui cântec de lebădă – deranjant, sfîșietor, n-are de-a face (prea mult) cu dorul de casă ci cu imposibilitatea iluzionării și cu luciditatea de nu mai crede că fericiți cei care l-au prins « pe Dumnezeu de piciorul drept. Cel corporatist » (Ziua 7) .

Ciprian Popescu descrie minimalist și acut ce vede pe geam, ce simte la rând la o cafea infectă, ce vorbește cu ”deppanneur”-ul indian în lumea lui măreț-minusculă dintr-un cartier din Montréal cu numele Mile End. O face ca un cârtitor bonom, ca un bârfitor tandru și punctual al umanității, un fel de Cioran hipster dezinvolt, care nu-și plânge de milă dar jubilează mimând cinismul complacerii fericite în starea de inadecvare la mediu, la sistem, la viață: « N-ai de lucru, nu ceri proiecte noi. Nu-ți place să stai cu mâna întinsă. Aștepți abulic „binele”, ca pe-un pachet din Germania ». (Ziua 52)

Volumul de debut al lui Ciprian Popescu e adictiv ca un clip video puternic neliniștitor prin acumularea de frame deranjante, și din când în când ceva foarte cald, ceva foarte uman:
„Ferește-te de locuri unde nu e nimic, y a rien là bas, there’s nothing there, bro. În general să nu ai o viață boring, știi? Fii civilizat și, în consecință, moralist, îndrumă-i și pe alții, fără ca ei să-ți ceară sfatul, cum să fie ca tine, un minim de…tutorat, înțelegi ce zic? În timpul ăsta al imperativelor, ai tăi coboară în morminte pline cu noroi și apă care costă două sute de dolari cu tot cu gropari, iar ție vezi cum îți alunecă printre degete viața, se scurge în sutele de ambalaje pe care le reciclezi conștiincios miercuri dimineața. Lunea și joia nu uita de Gunoiul Gunoi, atîrnă de ea, de viață, ca un prost care se face că nu înțelege ce se-ntâmplă. Nu uita, fraere, de fondul de pensii private.” (Ziua 51)

Poetica înstrăinării, a corpului străin, e fericit susținută și de hibridizarea limbii, care, fără să fie nicio clipă stridentă, semnifică baia lingvistică, pe cît de impură pe atât de senină, în care se scaldă zilnic emigrantul, acel globish banalizat din creuzetul mondializării. Înclin să cred că la Ciprian Popescu e mai mult decît atît, e o ușurință poetică de manipulare a limbilor și a jargoanelor, un fel de geniu lingvistic care i s-a rafinat în no mans land-ul multicultural al Canadei dar care s-a grefat mai întîi pe sensibilitatea sa literară din copilărie. În satul Cornuțel Banat, Ciprian bătea cuie în „șopru” cu un „molotok” – pe limba bunicului ucrainean, în timp ce vecinii făceau în general aceeași operațiune înarmați cu un „clepaci”. Dar pentru asta merită să-i citiți și povestea plecării din țară, în volumul colectiv «Revoluția din depărtare », la fel de savuroasă, la fel de tandru ironică precum multe dintre paginile jurnalului poetic „Mile End”. Intens, autentic, volumul său de debut, care vine la aproape un deceniu distanță de la plecare, este încredințarea că există un pașaport cu viză universală, un fel de certificat că poezia te poate ajunge la capătul lumii, atunci când pentru cel care scrie poezia este ultima bornă a lumii.

Cu un efort de construcție (nu neapărat de intrigă) dar cu aceeași autenticitate nudă și cu aceeași autoderiziune fermecătoare, vecină cu iubirea (absurdă) de oameni, Ciprian Popescu ar putea scrie cândva un foarte puternic roman al plecaților postdecembriști, cu miasme provenite direct din bolgiile paradisiace, din edenul infernal, din limburile rezervate, în occident, emigranților (est)economici cu normă melancolică întreagă.

Deocamdată „Mile End” e un debut „masiv”, adică de neocolit, o bornă obligatorie în calea pelerinilor profesioniști sau doar colecționari de mile poetice.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *