Acum patru ani, am început să predau limba română pentru străini. Am cunoscut, astfel, o mulţime de oameni care ar prefera să spargă piatră, eventual cu dinţii, decât să pronunţe sunetele î, ş sau ţ, decât să conjuge verbe imposibile (a putea: eu pot, tu puţi/ a însoţi: eu insosesc/ eu însotesc) sau decât să intuiască pluraluri enigmatice până şi pentru români. Alţii, dimpotrivă, considerau că româna e destul de simplă. Spre exemplu, există câteva expresii pe care le poţi folosi tot timpul: la zile de naştere, la zile onomastice, la aniversări de cuplu, de Crăciun, de Anul Nou, cu toate ocaziile, acelaşi „la mulţi ani!”. În plus, dacă intri undeva şi găseşti o doamnă, îi poţi spune „sărut mâna”. Dacă ieşi, la fel. Dacă îţi promite un lucru, aceeaşi expresie. Dacă îţi oferă ceva, regula o ştii deja.
Dar nu despre aceste bâjbâieli sau nepotriviri caraghioase aş vrea să vorbim, ci despre calitatea de actor a limbii române. Actor cu tot tacâmul şi cu recuzita mereu în spate. Poate să te binedispună sau să te facă să te prăpădeşti de râs, dar şi să zâmbeşti amar sau să te îneci în lacrimi. Totul e s-o dai cuiva s-o folosească. Pentru prima jumătate, străinilor, iar pentru cea de-a doua, românilor.
– Vreţi să facem o poza? mă întreabă un cursant, iar eu mă uit la el uşor derutată. Nu prea înţelegeam de ce ar vrea să facă o poză cu un cineva care l-a pus să repete cuvântul „dumneavoastră” până ce foile de curs au devenit prieteni ai sudorii de pe frunte şi după ce l-a rugat să nu mai spună că îi place românca, ci româna, dacă nu vrea să aibă probleme cu soţia. Accept, în cele din urmă, îmi trec rapid mâna prin păr, să mă asigur că îmi stă bine şi că nu stric poza, iar el iese, lent, pe terasă şi îşi aprinde o ţigară. O pauză voia, nefericitul, dar uitase că în română „au” se pronunţă cum se scrie, nu „o”, precum în franceză.
– Eu mă voi dezbrăca la ora opt!! a spus, pe un ton apăsat, un fost cursant, în plină şedinţă, şi toată lumea a izbucnit în râs. Învăţase, bietul de el, câteva verbe la viitor, şi a încurcat „a se prezenta” cu „a se dezbrăca” (să ne înţelegem, pe cel din urmă nu-l ştia de la mine).
Altcineva a crezut că e invitat la un dans şamanic, într-o seară, când a fost întrebat de o casieră sictirită: „Pungă?”. În capul lui se învârteau negrese dansând noaptea, în jurul unui foc, înconjurate de ierburi tămăduitoare, de bătrâne murdare şi ştirbe şi incantând „punga, punga, punga”. Când colo, s-a trezit într-un magazin, în care o fată îmbrăcată într-un halat banal, fără intenţia de a-şi mişca corpul mai departe de perimetrul bandă – plasă – bani, îl ajuta să pună fructe şi iaurturi într-o sacoşă din plastic, la lumina ledurilor.
În meseria mea, comicul de situaţie e la ordinea zilei. Dar, nici la tragicul de situaţie nu stăm rău.
Acum câteva luni, merg cu o prietenă franţuzoaică la mall. Eu eram fericită că o voi pune să vorbească cu vânzătorii, ea era fericită că va învăţa cuvinte noi. Şi-a luat, ca o elevă bună, un carneţel şi un pix şi am început să intrăm prin magazine, ca să învăţăm vocabular.
Nu mică mi-a fost mirarea când pe etichete am găsit o limbă pe care n-o ştiam. Nu era vorba despre daneză sau finlandeză, nici arabă sau turcă, ci despre un fel de română, după reguli de sintaxă şi de ortografie cu strămoşi greu de descoperit. Într-un magazin, găsim o „camasa noapte”. Cum să îi explic eu femeii că asta e limba pe care ea o învaţă şi că ştie ambele cuvinte, doar că nu prea sunt scrise corect şi nici legate bine.
– Cămaşă de noapte, îi spun, şi ea mă priveşte şi mă întreabă mirată:
– De ce n-au scris „cămaşă de noapte”?
– Habar nu am, poate din economie de semne. Sau de creier.
Într-un alt magazin, altă enormitate: „camasa barbati”. Îi explic, din nou, că ştie şi cuvintele astea, că „barbati” sunt chiar „bărbaţi”, iar prepoziţia a plecat să ia un pic de aer. După câteva magazine în care am găsit doar astfel de exemple, n-am mai lăsat-o să se apropie de nicio etichetă. Ne uitam la produs şi o rugam să noteze denumirea pe care i-o spuneam eu.
După vreo oră, obosită şi nervoasă, am văzut, la etaj, salvarea mea: o librărie.
– Să mergem acolo, îi zic, gândindu-mă, eliberată, cum se va uita ea la etichete cu pixuri colorate, creioane mecanice, gume de şters, va descoperi cuvinte pe care le ştie deja şi va avea un sentiment de familiaritate. Şi cum ne vom uita împreună la titluri de cărţi şi o voi învăţa cuvinte noi. Ajungem la intrare şi mă întorc pe călcâie, bombănind şi rugând-o să ieşim degrabă. Pe peretele din faţa mea, scria mare: STIINTE.
