Meditaţie la o ţigară pe balcon

Treceam aseară pe lângă un bloc din Titan şi cineva fuma pe balcon, pe la ora 23 noaptea.
Ţigara, pe balcon, la masa aceea mică unde revii de o sută de ori, de o mie de ori, de o sută de mii de ori, e ceva foarte special. Chiar dacă masa e acoperită de o muşama kitch şi puţin murdară.
E semnul că suntem mai mult decât ce se întâmplă concret în viaţa noastră.
Monseniorul Ghika spunea că “până şi plictisul e un semn al vocaţiei noastre divine”. Cu atât mai mult, ţigările seara pe un balcon sunt semnul că avem vocaţia de a ieşi deasupra a tot ce e viaţa noastră aşa cum s-a scris ea azi în orare, agende, vase spalate, cămăşi călcate în grabă. Avem vocaţia de a ieşi pe balcon, “deasupra”, şi a respira nu doar aer curat, ci şi alt aer, altă textură de univers.
Să ieşi pe balcon la o ţigară, încă şi încă, e un semn de neputinţă pentru cei care vor să se lase de fumat. Nu se pot opri din fumat. Dar scena poate fi interpretată şi invers, şi doar aşa te poţi lăsa de fumat cu inima împăcată: e semnul că vrei să atingi o stare de supra-vieţuire. Supra-umanitate.
Vrei să aduni toate cele din viaţa ta într-un loc spiritual care să devină mai mult decât curgerea idioată a activităţilor de la o clipă la alta, de la o săptămână la alta, de la un Revelion la altul. Vrei să transformi acel balcon singuratic într-un loc de lumină. Vrei să fii “mai mult”, în sensul bun, şi nu doar pentru o clipă: pentru restul clipelor vieţii tale.
Încerci să te metamorfozezi, pentru o clipă, o clipă care să rămână apoi o cale de acces spre altceva, spre altcineva, nu neapărat altcineva mai deosebit sau mai frumos dar altcineva mai înalt decât carnea de pe tine, care trece prin timp şi se colorează cu oboseală şi disperare.
Ţigara e unul din semnele vocaţiei noastre divine, cum ar spune Monseniorul Ghika, e unul din semnele că suntem deja “mult mai mult decât ce ni se întâmplă”, şi că vrem măcar să simţim asta, sau chiar să vedem asta. E o discrepanţă imensă între plasticul murdar al mesei cu o scrumieră pe un balcon, sub lumina chioară a lămpii de la stâlpul de pe stradă, şi ceea ce eu ştiu că sunt şi că este viaţa mea, atunci când fumez o ţigară pe acel balcon. Repet asta, de sute de ori, de mii de ori, şocat de acest “miracol pe invers”: cât de mare e viaţa mea, viaţa din mine, din mintea mea, din sufletul meu, din amintirile mele, şi ce mică e strada care se vede de la geamul meu de bloc comunist murdar. E un miracol “pe invers”, iar eu totuşi aştept ca el să revină la normal, să ating starea de miracol în sens bun, de linie de plutire.
Da, cred că fumăm pentru că uităm miracolul ce suntem, toţi, fiecare dintre noi. Uităm cine suntem. Nu ştim să revenim la cine suntem, adică nu la linia de plutire a corpului, a zilei, ci la linia de plutire a sufletului, a vieţii interioare. Ţigara e acest moment de reconectare cu “ceva mai mult”, cu sinele, cu “ceva mai mult decât ce văd ceilalti şi ce fac ceilalţi”. E o reacţie corectă. Sigur, ar trebui să învăţăm să facem asta fără ţigară, dar asta e o altă poveste.
Dar, şansa de a ieşi din amintirea miilor de ore petrecute pe balcon la o ţigară e să întelegem ce făceam şi ce căutam acolo. Pentru că făceam ceva, tocmai prin imobilitatea noastră.
Căutam ceva.
Căutam, tocmai, imobilitatea activă, care e una din faţetele sufletului.
Sinele, interiorul, ceea ce e mai mult decât celula biologică ce trăieşte şapte ani, e o formă de imobilitate activă. O imobilitate care, deşi opreşte în loc tot ce mişcă în jur, e o formă superioară de activitate, mai largă şi mai înaltă decât bolta cerului.
Cred că e nevoie de un anumit număr pachete de ţigări, imens pentru unii, după care înţelegem că ceea ce căutam pe un balcon vechi şi întunecat, într-o seară ceţoasă de iarnă, era să ne convingem că nu suntem doar celule, că suntem suflete.
Ştim asta, dar încă nu suntem convinşi.
Eu după vreo 12 ani de fumat intens am reuşit să mă conving, măcar parţial, de asta.